Localităţi rase de pe harta României. Legenda insulei Ada-Kaleh, cum s-a prăbuşit cel mai mare paradis fiscal

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Localităţi din aproape toate judeţele României au lăsat în urma lor doar o amintire. Asta pentru că fie au fost rase de pe faţa pămâtului de calamităţi naturale, fie au căzut victimă planurilor de sistematizare ale lui Ceauşescu

Ada-Kaleh, insula cu turban înghiţită de apele lacului de la Porţile de Fier I

O mare parte dintre severinenii de peste 50 de ani îşi amintesc cu nostalgie de Insula Ada-Kaleh. Puţini cunosc însă legenda, trecutul şi sfârşitul insulei ce a fost catalogată drept un paradis fiscal al României.

 Dezinteresul pentru renaşterea paradisului pierdut, unde, conform legendelor, a poposit chiar Hercule, s-a produs imediat după terminarea Hidrocentralei Porţile de Fier I, aşa că nu mai interesau pe nimeni câteva vestigii ce nici măcar nu erau româneşti. Puţinul ce s-a mutat pe Insula Şimian a încremenit, năpădit de vegetaţie. Din păcate, dezinteresul arătat de comuniştii care au vandalizat insula de tot ce era frumos şi valoros a continuat şi după 1989. De-a lungul anilor, mai mulţi investitori străini au bătut la uşile administraţiei judeţului în speranţa de a pune mâna pe insulă, însă totul a rămas doar la faza de discuţii.

Insula Ada-Kaleh sau Carolina, aşa cum a fost numită, până în 1788, de austrieci, n-a aparţinut decât foarte puţin statului român. Având zidurile groase de până la 20 de metri, dispuse în două rânduri, cetatea era foarte greu de cucerit în luptă, singura şansă fiind cea a unui asediu îndelungat, menit să-i înfometeze pe localnici. Numai că se presupune că de pe insulă plecau o serie de tuneluri pe sub apele Dunării, ce răspundeau pe malul sârbesc. Aici se construiseră şcoli, o ţesătorie, o croitorie, una dintre cele mai mari fabrici de rahat şi halviţă şi, totodată, o fabrică de ţigarete.

Alebele Băi, complex balnear roman, la Sibiu

Albele Băi, Barc Mondorf sau Furkeschdorf sunt doar câteva localităţi menţionate de documente pe vremuri, pe teritoriul judeţului Sibiu, şi care astăzi nu mai există.Despre Albele Băi, sat dispărut în zona Miercurea Sibiului, se ştie că a fost atestat în 1231 şi că a aparţinut copiilor lui Johannes Latinus. Aici, cercetătorii au găsit ruine ale unui complex balnear roman.

„La circa 250 de metri sud de drumul Sibiu-Sebeş în dreptul staţiei SNCFR Miercurea Băi, în locul numit Albele, a fost cercetat cu prilejul săpăturilor arheologice întreprinse de N.Branga un complex balnear roman identificat de autorul cercetărilor cu antica Sacidava. Complexul se compune din clădirea termelor cu cinci încăperi, un puţ cu apeduct, o staţie rutieră şi un turn de veghe şi apărare de plan hexagonal. O monedă de bronz emisă de Valens (364-378), descoperită în dărâmătura termelor, atestă funcţionarea complexului şi după retragerea aureliană”, se arată în Repertoriul Arheologic al judeţului Sibiu, volum apărut sub semnătura lui Sabin Adrian Luca, Zeno Karl Pinter şi Adrian Georgescu la Editura Economică în anul 2003.

Biserica Măgureni de la Săruleşti, Călăraşi, mărturia dezastrului comunist. Cum au dispărut sub ape mai multe sate la construirea canalului Dunăre-Bucureşti

Ambiţiile absurde ale fostului dictator Nicolae Ceauşescu, măcinat de dezvoltarea multilaterală şi înflorirea României nu au ocolit Bărăganul. Câteva sate din comuna Săruleşti, aflată la aproximativ 40 de kilometri de Bucureşti, au fost înghiţite de apele nemiloase în anul 1983 când s-au început lucrările la canalul Dunăre-Bucureşti.

Şi astăzi când apele seacă ies la iveală ruinele unei biserici, fundaţia unei şcoli sau a unei case şi chiar un cimitir. Pe fundul lacului Săruleşti se află satele Ciofliceni şi Pavliceni, părţi din Săruleşti-sat, Presna şi Sănduliţa. Localităţile au fost inundate de comunişti pentru realizarea canalului, proiect ce a fost însă abandonat în anul 1989 deoarece  s-a constatat că nu se poate menţine un nivel navigabil constant până în Capitală. Localnicii susţin că, azi, adâncimea lacului ajunge şi la 11 metri pe un luciu de apă de 420 de hectare, lung de 20 de kilometri şi cu o lăţime care ajunge la 600 de metri.

Geamăna, satul din Apuseni „furat“ de sterilul de la mina de cupru din Roşia Poieni

Cândva, la Geamăna, în munţii Apuseni era un sat. Acum e acoperit aproape în totalitate de deşeuri provenite de la cariera de cupru de la Roşia Poieni. Localnicii au fost obligaţi să se mute de la un an la altul tot mai sus de vatra satului, pentru a scăpa de invazia sterilului, care în timp le-a  acoperit biserica, le-a înghiţit cimitirul.

 Schimbarea la faţă a zonei a început în anul 1977, când Nicolae Ceauşescu a decis să dea drumul exploatării de cupru de la Roşia Poieni. La acea vreme era cea mai mare din Europa.

La început, locuitorii celor aproape 400 de case şi-au imaginat, probabil,  că se vor îmbogăţi, însă n-a fost chiar aşa. La începutul anilor 1980, au fost expropriate de statul român peste 300 de familii din Geamăna.  Sumele primite au fost în funcţie de proprietăţi. În 1986, când a început deversarea sterilului, trăiau aici peste 1.000 de persoane. Acum, în căsuţele moţeşti, răsfirate de-a lungul a câţiva kilometri, în jurul lacului în care ajunge tulbureala de steril de la cariera de cupru, mai trăiec 20 de suflete.

Satul Plăieţu, din Prahova, a fost acoperit de apele barajului de la Măneciu

În 1980, după construirea barajului şi a lacului de acumulare de la Măneciu, satul Plăieţu a fost dezafectat, iar locuitorii acestuia au fost strămutaţi. Câţiva au refuzat să părăsească locurile şi s-au stabilit dincolo de lac, pe munte.

 Până la construcţia barajului, satul Plăieţu făcea parte din comuna Măneciu şi avea o lungă istorie, începută înainte de 1870. În 1980, momentul în care a fost sacrificat pentru a face loc barajului, era în plină dezvoltare şi avea aproape 500 de locuitori faţă de aproximativ 150 la începutul secolului al XIX-lea.

Există şi o legendă care spune că satul a luat naştere după ce un oier şi mama acestuia au trecut munţii din Transilvania spre Ţara Românească, într-o iarnă geroasă. Nemaiputând să înainteze, s-au stabilit pe locurile frumoase unde mai târziu avea să ia naştere satul Plăieţu.

Istoria nu a contat însă atunci când autorităţile au decis construirea barajului şi a lacului de acumulare. Oamenii au fost anunţaţi că satul lor va fi acoperit de ape şi au primit locuinţe sau bloc sau despăgubiri.

Câţiva, aproximativ 100 de oameni, au decis, însă, că viaţa lor nu poate fi în altă parte decât în preajma munţilor şi s-au stabilit dincolo de baraj. Pentru a ajunge în acele locuri este nevoie de barcă, iar pe ape ajung şi la medic sau la autorităţi şi tot la fel îşi procură proviziile.

Hagieni, satul-„fantomă” din Bărăgan

Localitatea Hagieni a fost Ştearsă de pe harta Ialomiţei, în timpul celor mai mari viituri din istoria judeţului. Se întâmpla la mijlocul anilor 1970, dată la care apele Ialomiţei au măturat în calea lor sute de case şi gospodării.

Sunt 43 de ani de când Hagienul este considerat un sat depopulat. Asemeni lui mai sunt şi alte foste aşezări umane, amplasate prea aproape de malurile Ialomiţei. În anii 1970, apa i-a luat prin surprindere pe localnici.

S-au trezit în miezi de noapte că viitura le-a distrus toată agoniseala. Mulţi dintre ei au reuşit să fugă, iar cei neputincioşi au fost omorâţi de furia apelor. Hagieniul de astăzi  păstrează vii momentele în care apa a invadat gospodăriile oamenilor.

Semn al faptului că satul a fost cândva locuit, stau cele câteva case dărăpănate care au mai rămas în picioare, după ce au fost lovite apele râului Ialomiţa.

Singura care a rezistat viiturii este mânăstirea Hagieni. Vechi de câteva sute de ani, lăcaşul de cult adăposteşte astăzi câţiva călugări şi aşteaptă pelerini la fiecare slujbă de duminică. Printre cei care participă la liturghii este şi Ion Mihalcea (70 de ani).

Cum a dispărut comuna vrânceană Lacul lui Baban după alunecările de teren din 1970

Lacul lui Baban  a fost cea mai importantă localitate de pe teritoriul actualei comune Gura Caliţei în tot secolul al XIX-lea şi până la marile alunecări de teren din anul 1970.

După marile alunecări de teren din anul 1970, când satul reşedinţă de comună, Lacul lui Baban a fost declarat „sat în dezafectare” s-a schimbat numele comunei în Gura Caliţei precum şi reşedinţa comunei în satul Gura Caliţei.

Foarte mulţi locuitori din această zonă s-au refugiat în comuna Dumbrăveni, mai ales după alunecările de teren din anul 1981, care practic au marcat desfiinţarea unui sat – Bălăneşti, care în 1977 număra 34 de familii, iar în prezent mai are doar 4 familii.

Alunecările de teren au afectat şi satele Dealul Lung şi Lacul lui Baban, de unde au plecat de asemenea mai multe familii, stabilindu-şi domiciliul şi întemeindu-şi gospodării fie în Dumbrăveni, sau la Gugeşti, unde au întemeiat chiar un cătun al comunei numit Satul Nou. Profesorul Mihai Momanu şi inginerul Corneliu Bălan descriu pe larg în monografia comunei Gura Caliţei momentele dificile din acei ani.

Cum a dispărut şi  renăscut una dintre cele mai vizitate localităţi din Bistriţa-Năsăud

Localitatea Colibiţa este situată la 38 de kilometri de municipiul Bistriţa şi îşi are începuturile în anul 1850. În anul 1979 satul este strămutat în apropiere, la Miţa, pentru a face loc unui lac de acumulare. Noul lac de acumulare, care avea scopuri cu totul practice, nu face altceva decât să înfrumuseţeze zona, care începe să fie tot mai populată.

În anul 1850 chiar pe locul unde acum se află lacul de acumulare Colibiţa se găseau doar 14 locuitori, care şi-au construit o „moară” pentru tăiat lemne şi o biserică în 1869. În acelaşi an se construieşte şi un drum care leagă Colibiţa de Mureşenii Bârgăului, pentru a favoriza transportul de material lemnos.

Numele  de Colibiţa vine de la „colibe”, locuinţele temporare construite de primii ciobani care au transformat locul pitoresc într-o localitate. Primul care numeşte noul sat „Colibiţa” este preotul de atunci, Vasile Pavel.

În jurul anului 1918, la Colibiţa vine tâmplarul de origine germană W. Ianitchi care construieşte mai multe case şi vile pentru saşii din Bistriţa. Odată cu prima vilă, construită în anul 1922 se pun bazele unei staţiuni nerecunoscută oficial nici astăzi.

Vilele şi casele saşilor sunt completate de aşezămintele construite de către locuitorii văii Bârgăului. În 1966 localitatea avea deja 689 de locuitori, pentru ca în 1974 să ajungă la 818.

Straja de la Canalul Dunăre - Marea Neagră, vestigiu al comunismului

Naşterea Canalului Dunăre - Marea Neagră a adus sfârşitul unei localităţi situate în apropiere de Constanţa. Satul Straja era aşezat în vestul comunei Cumpăna, la 8 kilometri de Murfatlar. Avea câteva sute de locuitori, majoritatea urmaşi ai oierilor veniţi în Dobrogea cu transhumanţa sau moldoveni veniţi la munci agricole.

 Planurile măreţe de construire a canalului care să lege Dunărea de Marea Neagră s-au împiedicat de „ciotul“ de la Straja. Sătucul se nimerise fix pe traseul şantierului, astfel că, fără să ezite, comuniştii au ordonat raderea lui de pe faţa pământului.

Oamenii au fost strămutaţi la Cumpăna, comuna de care aparţineau, oferindu-li-se locuinţe la bloc. Straja rămasă în urmă a fost dezafectată şi transformată în canal navigabil.

Singurul semn al existenţei acelui sat este Monumentul Tineretului, sculptură care redă un înger fără aripi, creat de renumitul artist plastic Pavel Bucur (68 ani).

„Ideea de a construi acolo un monument a fost al conducerii Uniunii Tineretului Comunist din vremea aceea. UTC-ul a plătit din fondurile sale 10 kilometri din lucrările la Canalul Dunărea-Marea Neagră. Au dorit să lase generaţiilor viitoare un simbol al întregului Canal“, povestea sculptorul.

Deşi aripile - prevăzute în machetă, dar înlăturate de constructori din cauză că punea în pericol structura de rezistenţă - nu mai există, opera transmite ideea de zbor.

„Cetatea Voluntărească“, domiciliul veteranilor de război. Cum au luat naştere oraşul Voluntari şi Cartierul Pipera de astăzi

Pipera de astăzi este un cartier scump din Bucureşti, în care înstăriţii oraşului îşi construiesc vile luxoase, iar companiile mari îşi amplasează sediul şi birourile angajaţilor. Pipera, în urmă cu mai mult de un secol, număra 20 de case, o maşină de treierat şi o biserică, iar oraşul Voluntari se numea „Cetatea Voluntărească”, denumire dată în cinstea veteranilor de război, care au fost împroprietăriţi în această zonă.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, pe teritoriul actual al oraşului singura localitate existentă era satul Pipera, denumit şi Tătărani. Satul a apărut pe teritoriul moşierilor Ion Boambă şi Mircea Climescu, numărând circa 20 de case, o maşină de treierat şi o biserică. Începuturile cartierului Pipera sunt marcate de existenţa unor plantaţii de ardei iute.

„În anul 1901 este menţionată existenţa satului Tătărani, veche denumire a satului Pipera, care făcea parte din comuna rurală Băneasa-Herăstrău şi care se întindea pe o suprafaţă de 767 de hectare, cu o populaţie de 122 de locuitori”, se menţionează pe site-ul oficial al Primăriei Voluntari.

Satul Nădaş, din Timiş, depopulat de „sistematizarea” lui Ceauşescu

“Sistematizarea” lui Nicolae Ceauşescu, începută în 1974, a mutat ţăranii la oraş şi a lăsat satele să moară. Este şi cazul satului Nadăş din judeţul Timiş

 Pentru familiile din satele care ţineau încă piept cu succes planului comunist, Ceauşescu avea pregătite câteva lovituri finale: drumurile au fost lăsate să se distrugă, şcolile s-au închis, doctorii au fost mutaţi şi aşa mai departe...

Dacă se întâmpla ca oamenii să mai reziste în satele lor în ciuda măsurilor drastice, Ceauşescu le aplica lovitura finală: întreruperea curentului. Odată oamenii mutaţi, satele erau declarate „depopulate” şi mai existau doar în arhivele de registre.

La fel s-a întâmplat şi în satul Nadăş din judeţul Timiş, aflat la 40 de km de Timişoara  (la 16 kilometri de Recaş), într-o zonă deluroasă de toată frumuseţea.. O singură familie a mai rămas aici după anii 1960. În 1992 a fost declarat oficial sat depopulat.

Cum a dispărut marea cetate a Ţuţorei, centrul comerţului în Moldova medievală, târg semeţ şi prosper care se întindea pe ambele maluri ale Prutului

Istoricii consemnează existenţa în vadul Prutului, încă din secolul al XIV-lea, al unei aşezări la fel de prospere ca şi Iaşiul, care a evoluat de la vamă la aşezare rurală, apoi la reşedinţă domnească. Astăzi, din cetatea Ţuţorei, comună aflată la 20 de kilometri nord-est de Iaşi, n-au mai rămas nici măcar ruine.

 Puţini ieşeni ştiu că actuala comună Ţuţora, situată la 20 de kilometri de Iaşi, înspre graniţa cu Republica Moldova, a fost un târg înfloritor în perioada medievală, traversat de cea mai importantă rută comercială dintre Europa de Est şi Europa Centrală.

Multe detalii despre trecutul glorios al cetăţii sunt încă învăluite de mister pentru că cercetările recente, întreprinse în special de către arheologi basarabeni, au fost îngreunate de finanţarea redusă şi de inundaţiile produse de Prut în arealul vizat.

La acest articol au contribuit: Corina Macavei, Ramona Găină, Ionela Stănilă, Dorin Ţimonea, Dana Mihai, Mădălin Sofronie, Ştefan Borcea, Bianca Sara, Sînziana Ionescu, Mădălina Mihalache, Ştefan Both, Cezar Pădurariu.

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite