Articol preluat din Dilema veche

Sau mai bine: fiecare profesor să-şi construiască propriul manual. O părere larg acceptată este că manualele curente – şi învăţămîntul şcolar în genere – sînt prost gîndite, pentru că pun accentul pe „informaţie“ (respectiv pe memoria învăţăcelului) şi nu pe „competenţă“ (respectiv pe dezvoltarea unor abilităţi existenţiale şi intelectuale utile). Se mai adaugă că un manual bun trebuie să fie „fascinant“, plin de „mister“, de „jocuri“, de poze, de felurite manevre de seducţie. Cînd nu e aşa, copiii „se plictisesc“. Oricum, au prea multe ore de curs şi prea multe lecţii pentru acasă. La rîndul lor, dacă sînt întrebaţi, elevii reacţionează, aşa cum era de aşteptat, diferenţiat: de la cel care şi-ar dori ca „manualul de istorie să-l aibă pe „Ştefan cel Mare pe copertă“ la cel care ar prefera coperte cu „kendama“. (Nu ştiţi ce înseamnă? Nici eu! Dar am aflat, descurcăreţ cum sînt, că e un foarte la modă joc japonez cu bilă.) Mai „branşat“, alt elev e de părere că „manualul ideal este tableta“. Mie unuia mi-a plăcut cel mai mult o declaraţie a tînărului Andrei Tănăsescu (din clasa a XI-a): „Cel mai bun ma­nual este profesorul!“ Aici e cheia: cu un manual bun, un profesor inapt poate provoca dezastre, în vreme ce, chiar cu un manual prost, un profesor bun poate face minuni. Asta nu înseamnă că nu contează calitatea obiectivă a manualului. Dar educaţia este, prin excelenţă, o „întîlnire faţă către faţă“: calitatea interlocutorilor e decisivă.

Nu voi complica dezbaterea, adăugîndu-i infinite nuanţe. Voi formula doar, în trei puncte, reacţia unui „conservator“ (probabil) defazat, obosit de inflaţia părerilor „despre“, fără consecinţe imediate, prizonier al propriilor experienţe:

1) Opoziţia „informaţie – competenţă“ mi se pare insuficientă. Mai întîi că ele nu se exclud. Dimpotrivă. Nu poţi fi cu adevărat „competent“ în viaţa post-liceală dacă nu eşti bine informat. Şi, invers, informaţia e bagaj sterp dacă nu e mînuită cu îndemînare pragmatică. Esenţial este însă că educaţia include, obligatoriu, şi un al treilea termen: „formarea“ personalităţii, modelarea omului „întreg“, infuzia de valori, de bun-gust, de bună-cuviinţă, de angajare comunitară. Wilhelm von Humboldt a făcut, încă din secolul al XIX-lea, o distincţie capitală între „Ausbildung“ (instrucţie aplicată, educaţie specifică, profesională) şi „Bildung“ (configurare a „persoanei“, construcţie a omului „deplin“, stimulare a „normalităţii“ – adică a adaptării la „norma“ umanităţii). Ca să fii un bun medic sau un bun tîmplar, trebuie să „înveţi“, tehnic, să-ţi faci meseria („Ausbildung“). Ca să fii om adevărat, trebuie să fii mai mult decît un profesionist şi mai mult decît un „descurcăreţ“ cu „competenţe“ lucrative: trebuie să fii rezultatul unui efort de „Bildung“, de modelare integrală.

2) Are mare succes vorba unui profesor finlandez de matematică, întrebat ce îi învaţă el pe copii. „Să fie fericiţi!“ Sublim! Dar să zică mersi dacă îi învaţă tabla înmulţirii! Profesorul de liceu trebuie să fie un model, dar nu un „guru“, un duhovnic, un salvator de suflete. Ideea – tot mai răspîndită – că „fericirea“ se poate „preda“ după un reţetar în doi-trei paşi, cum se învaţă mersul pe bicicletă sau înotul, e o idee de om prost. Sau de ipocrit şmecher. Pe-aproape e şi ideea că, la şcoală, elevul nu trebuie să se plictisească, să se simtă constrîns, să aibă sentimentul „corvezii“. „Firească“ e joaca, „libertatea“, suspensia regulilor, a concentrării, a transpiraţiei. Evident că profesorul trebuie să se străduiască să nu practice pedagogia ca pe o exploatare de sclavi, ca pe o înregimentare ostăşească. Dar dacă te duci la şcoală să te joci, mă întreb unde te duci cînd vrei chiar să te joci?! Ca să nu mai spun că a induce copilului ideea că efortul şi disciplina sînt abuzuri draconice e mai curînd a-l pregăti pentru pensie decît pentru viaţă…

3) Mai periculoasă decît inflaţia in­for­maţiei şi a răsfăţului ludic este manipularea ideologică a elevilor: educaţia înţeleasă ca un corelativ al îndoctrinării. Ca pe vremea mea: tot ce nu era în acord cu politica partidului şi cu perspectiva unui „viitor luminos“ era blamabil şi interzis. Acum, a apărut un trend care interzice, ţanţoş şi nătîng, tot ce nu e conform cu sloganurile unei „corectitudini“ gata-făcute. Viaţa nu e policromă, nu e un amalgam de „bune“ şi „rele“, ci o luptă între „buni“ şi „răi“, în care „răii“ nu trebuie doar înfieraţi, ci, pur şi simplu, trataţi ca „inexistenţi“. Excludem din programă Baltagul, fiindcă vorbeşte despre agresivitatea masculină. Excludem, de asemenea, Mara lui Slavici, lirica „tristă“ a lui Eminescu, proza sufocată de „regionalisme“ a lui Creangă. De ce să înveţe copiii ce e aia o „tolbă“, sau un „pocinog“, cînd, în viaţa zilnică, ei au de-a face cu „pinterest“, „kendama“ şi „vlog“? Cu asemenea criterii, vom arunca la gunoi mai toată producţia culturală a lumii: de la nuduri (instrumentalizarea femeii…) la pictura religioasă (manipulare antiştiinţifică), de la Iliada (prea mult război) la Meşterul Manole (uciderea unei gravide prin zidire), de la Platon (antidemocratic) la Caragiale (antipatriotic) ş.a.m.d. O doamnă profesoară preferă Shakespeare. Shakespeare? Ăla cu Othello (rasism), cu Titus Andronicus (14 asasinate, din care 9 au loc pe scenă, în faţa spectatorilor), cu Mac­beth? Aceleiaşi doamne i se pare mai „corectă“ Cartea Junglei (plină, totuşi, de discriminarea animalelor, cu tigri răi şi pantere bune). Sau Arghezi (valorificînd artistic „bube, mucigaiuri şi noroi“?). Gata! Copiii noştri vor citi doar poveşti cu zîne, vor vedea doar telenovele cu happy-end şi vor moţăi în sosuri roz, fără dramă, fără „rele“, fără riscuri. Dacă asta e „linia“, nu pot decît să mă bucur că am scăpat de copilărie.

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro.