Am citit frazele prietenului de vreo trei-patru ori, mai întâi cu uimire, apoi cu înfiorare. Mi-am amintit imediat de orele de învăţământ politico-ideologic din liceu, când am auzit pentru prima dată despre Omul Nou care construieşte comunismul. Nu l-am luat în serios, lasă că fuşăresc tema ca să iau o notă onorabilă! Aveam alte gânduri în mintea mea de adolescent. Anii au trecut cu aceeaşi ideologie comunistă. La facultate şi în discursurile lui Ceauşescu am tot auzit de Omul Nou. Când m-am îndrăgostit de o fată, n-am fost atât de prost încât să-i spun că vreau să ajung un Om Nou. Apoi, a venit Revoluţia şi am uitat de Omul Nou.

Al doilea gând, după lectura acestor fraze ale prietenului din Canada, a fost către mine: cât anume din Omul Nou, făurit de comunişti, se regăseşte acum în mintea mea? Născut şi crescut în comunism, sigur am fost spălat pe creier! Câte trăsături, sentimente şi gânduri mai păstrez din construcţia comuniştilor? Mi-a fost imposibil să recunosc ceva. Pentru că nu ştiu ce este Omul Nou. Poate că sunt un „om nou“ dar nu ştiu că sunt. Şi încă mai trăiesc cu creierul spălat, aşa cum ne-au spălat comuniştii în acele vremuri, generaţie după generaţie.

L-aţi văzut cumva pe Omul Nou? Cum arată, cum se manifestă,
pe unde trăieşte?

Sigur, ar trebui să mă documentez, să citesc în bibliotecă, să ştiu cât de cât cine a fost Omul Nou. Şi la ce îmi foloseşte? La ce îmi foloseşte documentarea despre o lume veche în această lume digitală, capitalistă, liberă? Ei bine, tocmai întrebarea asta, „la ce-mi foloseşte?“, este o apucătură a Omului Nou. Refuzul istoriei, refuzul cunoaşterii, să iau totul de-a gata, ce mi se serveşte acum, mulţumit de prezentul luminos. Care nu e luminos.

M-am uitat în jurul meu. Câţi dintre oamenii ăştia mai poartă amprenta din acei ani întunecaţi? Sunt bătrâni, maturi şi tineri. Dar chiar şi cei foarte tineri, care au de partea lor internetul, tehnologia, vacanţele în străinătate, managementul modern, chiar şi ei manifestă nişte apucături de comunişti, fără mamă, fără tată! Destui tineri sunt „oameni noi“, creaţi de foştii comunişti. Aş fi de-a dreptul penibil să postez pe Facebook întrebarea: „L-aţi văzut cumva pe Omul Nou?“. Cum arată, cum se manifestă, pe unde trăieşte? Câţi „oameni noi“ sunt în România, conform ultimului recensământ? Câţi sunt la conducerea ţării? Dar câţi trăiesc în blocul meu?

Ceea ce mă sperie foarte tare este anonimatul Omului Nou. Sunt sigur că el n-a dispărut după 26 de ani de libertate. Se mişcă incontrolabil. Anonimatul acestuia îmi creează o stare de teamă (Bau-Bau!), care dăinuie „atent la tot şi la toate“ şi e gata să revină „plenar“, în toată hidoşenia sa, puternic şi arogant, pregătit să întoarcă roata istoriei şi să mutileze în continuare vieţile noastre.