Iepurele şi ţestoasa

Mă bucur să vă spun că ideea proiectului meu, de a revoluţiona mentalitatea românilor în materie de educaţie fizică - necesară, timpurie şi menţinută de-a lungul întregii vieţi, deci inclusiv la senectute! – se bucură de interes.

Am deja numeroşi prieteni, foşti colegi de sport şi chiar noi colegi parlamentari care s-au arătat gata să susţină un asemenea proiect. Cum sigur că au apărut şi sceptici, care mă întreabă retoric şi nu fără umor, de ce nu trăiesc poştaşii mai mult ca noi, ceilalţi, la cât de mult merg ei pe jos şi, deci, cât de folositor le e acest lucru. Sau alt sceptic mucalit, care îmi aminteşte că iepurele aleargă de rupe pământul şi trăieşte numai 15 ani, în timp ce broasca-ţestoasă abia se mişcă, dar atinge suta de ani sau că balenele înoată permanent, mănâncă numai plancton, dar rămân tot... grase!

Norocul nostru, însă, că suntem în poziţia de a putea prelua de la aceste mamifere ceea ce ar face bine şi organismului uman. Or, tocmai acest lucru l-a făcut, din cele mai vechi timpuri, chiar ştiinţa educaţiei fizice.

În vechea civilizaţie ateniană, spre exemplu, în care statul obliga părinţii să-şi trimită copiii la şcoală la împlinirea vârstei de 7 ani, învăţământul elementar impunea trei domenii de instruire: gramatica, gimnastica şi muzica. Iar procesul dura 10 ani. „Gimnastica“ era deprinsă în palestre speciale pentru copii, care erau îndrumaţi de un profesor (paidotribes), iar disciplinele care se predau erau săritura în lungime, aruncarea discului şi a suliţei, boxul şi luptele.

Încă şi mai riguroasă era, însă, educaţia spartană, care a intrat în istorie impunând, pe la anul 550 î.H., ca toţi copiii de peste 7 ani să fie incluşi în tabere de pregătire fizică şi militară (Agoge), unde li se cultivau disciplina, tenacitatea şi, bineînţeles, preocuparea pentru o dezvoltare fizică armonioasă. Mai putem aminti aici şi despre preocuparea chinezilor, din timpuri străvechi (2698 î.e.n), pentru sistemul de gimnastică respiratorie Kung Fu, sau despre recenta descoperire a Universităţii Columbia, de la New York, care a identificat cel mai vechi manual de educaţie fizică din lume: data din anul 200 e.n., fiind realizat de egipteni!

În fine, ca să ne apropiem de vremurile noastre, trebuie amintite înnoirile aduse în secolul al XVIII-lea de profesorul german „de gimnastică“ Frederic Ludwig şi de P.H.Ling, fondatorul celebrului sistem de întreţinere fizică, bine-cunoscut şi astăzi ca „gimnastica suedeză“! Abia un secol mai târziu, celebrul profesor român Moceanu reuşeşte să introducă în programa şcolară exerciţiile fizice sub denumirea de „Gimnastică“ la Şcoala Domnească Sf. Sava din Bucureşti. E drept, doar ca materie facultativă, dar acesta a fost primul pas al unui pedagog român pe tărâmul educaţiei fizice şcolare. Dar iată că astăzi, la peste 100 de ani de la moartea profesorului Moceanu (1835-1909), nu suntem departe de a ne trezi că educaţia fizică din şcoală redevine aproape facultativă, găsindu-şi loc cu greu într-o curriculă supraaglomerată, care se preocupă de a înzestra copilul cu cât mai multe cunoştinţe generale, dar cu mereu mai puţine aptitudini fizice.

Deci, suntem pe punctul de a constata că ne întoarcem cu 100 de ani în urmă, în materie de mentalitate privind importanţa educaţiei fizice şcolare. Şi, dacă e aşa, trebuie cu adevărat să luăm totul de la capăt, cum a luptat şi profesorul Moceanu. Ceea ce şi facem, dorind – pentru parafrazarea scepticilor – să ne vedem copiii alergând cu iuţeala iepurelui, iar bătrânii concurând longevitatea... broaştelor-ţestoase!