FOTO Soluţie pentru oamenii străzii: terapie prin grădinărit

FOTO Soluţie pentru oamenii străzii: terapie prin
grădinărit

Jozsi, 26 de ani, lucrează în sera Asociaţiei Stea din Satu Mare

Un grup de tineri fără adăpost din Satu Mare învaţă, cu sprijinul unor voluntari inimoşi, să îngrijească o grădină, să respecte nişte reguli minime în societate şi să aibă din nou încredere în oameni.

Ştiri pe aceeaşi temă

Text de Elena Stancu, jurnalist independent

Fotografii de Cosmin Bumbuţ

Patru băieţi stau înghesuiţi pe canapea şi ne privesc curioşi, puţin emoţionaţi, de parcă ar fi la un examen. Respiraţiile lor miros a vopsea proaspătă. Se uită în podea, la încălţările lor rupte şi murdare. Pielea, hainele şi părul lor miros a vopsea proaspătă. Ar vrea să se comporte bine, să n-o dezamăgească pe Mirela Molnar, asistentul social care a lucrat cu ei în ultimele luni şi de care s-au ataşat, la fel cum se ataşează de fiecare om care le arată puţină bunăvoinţă.

Kutyas e şaten, cu ochi albaştri, şi are un corp subţire, de adolescent, deşi are 26 de ani. E cel mai vorbăreţ dintre ei, singurul care ne-a întrebat de unde suntem şi ce facem aici. Levi, 19 ani, şi-a pus telefonul la încărcat şi se uită în surdină la un videoclip de manele, iar Norby, 16, şi Fernando, 14, se înghesuie în el, să vadă şi ei.  

Florentina e slabă şi fragilă, cu tenul maroniu şi pătat, şi arată mai în vârstă decât cei 29 de ani pe care-i are. Fiecare vârstă pe care o aflu mă surprinde, pentru că toţi arată îmbătrâniţi; strada a lăsat urme pe feţele lor obosite şi pe mâinile lor pline de tăieturi. Florentina poartă o bluză de trening, colanţi cu pete de leopard şi adidaşi aurii. Stă lângă Robi, 31 de ani, iubitul ei ziua şi protectorul ei noaptea, atunci când iese la lucru pe străzi. El e tatăl celor doi copii ai ei, o fetiţă de opt luni şi un băiat de doi ani, amândoi daţi în plasament.

Copiii au fost luaţi de Protecţia copilului după ce Mirela a făcut zeci de sesizări. Fetiţa avea doar câteva luni astă iarnă şi dormea împreună cu Florentina şi Robi într-o clădire abandonată de pe malul Someşului, fără curent electric, fără încălzire şi fără geamuri. În fiecare noapte cu -15 sau -17°C, Mirela se gândea că bebeluşul o să moară îngheţat. Dimineaţa, înainte de serviciu, trecea pe la ei ca să vadă dacă mai trăieşte.

Zsolti, 30 de ani, şi Jozsi, 26, stau zgribuliţi pe scări, cu gecile pe ei, deşi înăuntru e cald. Moţăie absenţi, indiferenţi la zgomotul de fond din încăperea mică în care urmează „activitatea de însuşire a abilităţilor sociale“. Adică Mirela îi învaţă lucrurile pe care nu le-au ştiut niciodată sau pe care le-au uitat de când trăiesc pe stradă: să spună „Mulţumesc“,„Cu plăcere“, „Bună ziua“ şi „Scuză-mă“, să se spele, să se asculte unul pe altul, să-şi controleze nervii şi să-şi exprime sentimentele.

Piri, 31 de ani, mă ia de mână şi-mi povesteşte nimicuri: apa nu-i face bine la stomac şi de-aia bea Pepsi, cafeaua nu e bună fără zahăr, aseară un bărbat a făcut scandal la adăpostul de noapte. E tunsă scurt şi poartă haine bărbăteşti, iar când o vezi prima oară o confunzi cu un băiat.

Şi Viorica, 34 de ani, poartă haine bărbăteşti şi are părul scurt. Pentru fetele care trăiesc pe stradă, hainele şi atitudinea masculine sunt o metodă de-a se apăra de violuri. Ambele fete sunt diagnosticate cu „retard mental uşor“, iar Viorica are schizofrenie şi uneori se loveşte singură ca să se pedepsească.

„Cum eşti azi?“

Sediul asociaţiei Stea, care se ocupă de persoanele fără adăpost din Satu Mare, e o casă cu două camere, un hol de trecere şi o bucătărie la parter, plus o mansardă în care e biroul Mirelei, maşina de spălat şi câteva spaţii de depozitare. Activitatea se face într-una dintre încăperile de la parter, care la prânz se transformă în sală de mese, iar după-amiaza, în sală de clasă pentru copiii care vin la centru să-şi facă lecţiile. De aici se iese către duşurile şi băile pe care le folosesc beneficiarii, tinerii care fac parte din programul de terapie prin grădinărit. În a doua încăpere e biroul Cristinei Bala, directorul asociaţie, pe care-l împarte cu ceilalţi colegi.

Scaunele cu schelet metalic stau sub scări, unele peste altele, şi aranjatul lor în cerc face un zgomot îngrozitor. În fiecare dimineaţă, înainte de a lucra în grădină, tinerii stau de vorbă cu Mirela: îi spun cum sunt azi, dacă sunt nervoşi sau trişti, dacă-i doare capul pentru că s-au drogat. Asta o ajută pe Mirela să ştie cum interacţionează cu ei în ziua respectivă.

— Aşază-te, Piri, că începem activitatea, găsiţi-vă scaune.

— Mă bucur că au venit colegii noi să vadă cum facem noi agtivitate.

Levi, Norby şi Fernando ascultă muzică la telefon.

— Când vorbim, ne ascultăm.

— Eu nu sunt chiar aşa bine azi, că mă doare capul de ieri.

— Eu azi sunt supărat.

— De ce, Norby?

— Nu ştiu.

— Eu mi-am găsit buletinul ars, în parcare. Mi-am pierdut portofelul.

— Oi fi fost drogat, Zsolti.

— Eu sunt bine, că acum nu sunt nervos.

— Nu m-a lăsat Jozsi să dorm, la cinci jumate m-am culcat.

— Era să mă bată poliţia aseară, am avut noroc cu...

— Mă doare capul şi stomacul, mi se uscă buzele.

Norby şi Jozsi se hârjonesc şi nu-i mai ascultă pe ceilalţi, iar Mirela face „şşş“ din două în două minute ca să-i potolească. Sunt ca nişte adolescenţi care vor atenţie şi dragoste şi care o lasă pe Mirela stoarsă la finalul fiecărei zile. Până la 33 de ani, Mirela s-a plâns mereu că nu-i place ce face: a locuit o vreme în Italia, unde a îngrijit copii şi bătrâni, apoi s-a măritat şi s-a mutat la Satu Mare, unde s-a angajat la o firmă de cablaje. De doi ani lucrează la Asociaţia Stea şi pentru ea asta e cea mai mare realizare profesională.

În primul an de muncă aici, Mirela făcea o mulţime de planuri pentru tinerii care veneau la centru. Pe parcurs, şi-a dat seama că oraşul e mic, că oamenii nu se grăbesc să-i angajeze pe „boschetari“, ba nici măcar nu-i acceptă într-o perioadă de probă. În Satu Mare toată lumea cunoaşte pe toată lumea, iar buletinul provizoriu, pe care scrie „lipsă locuinţă“, îi dă de gol oricum.

Mirela se ocupă de programul de terapie prin grădinărit, care-i ajută pe tinerii fără adăpost să înveţe o meserie (câţiva lucrează sezonier la Florisal, serviciul de salubrizare), îi obişnuieşte să respecte un program şi nişte reguli. Nu e puţin lucru, având în vedere că majoritatea tinerilor nu au ceasuri sau telefoane mobile, nu ştiu să scrie şi să citească şi şi-au petrecut cea mai mare parte din viaţă pe stradă.

Astăzi, băieţii sapă rândurile, iar fetele seamănă ridichi în sera din curtea mică a asociaţiei. De doi ani, de când a început proiectul, Mirela şi colegii ei au învăţat laolaltă cu tinerii cum se îngrijeşte o grădină, care sunt diferenţele dintre semănat şi plantat sau dintre sapă şi hârleţ. I-au ajutat şi câţiva specialişti, cum e Adrian, un student francez la agricultură, care s-a mutat un an în Satu Mare să facă voluntariat la Stea.

Florentina poartă pantofi cu toc şi se clatină cochetă printre răsaduri. Piri mă ia de mână să-mi arate sera: „S-o fi văzut anul trecut, ce roşii am mai avut aici!“. Kutyas sapă via din curte, iar Norby se ia la întrecere cu el, să vadă care-şi termină primul rândul.

Dimineaţa, tinerii primesc o gustare şi cafea, iar la prânz, o masă caldă. Asistenţii sociali de la Stea îi ajută să-şi facă acte de identitate, îi duc la doctor dacă sunt bolnavi, îi vaccinează, le dau medicamente, lame de ras, şampon şi tampoane. Aici, tinerii simt că aparţin unui grup, că cineva le poartă de grijă, că şi vieţile lor contează.

La ştrand

Pe malul Someşului, în clădirile abandonate ale unui fost ştrand, în nişte ruine din beton fără geamuri şi fără curent electric, care stau să se prăbuşească, locuiesc cei mai mulţi dintre tinerii care vin la Stea. Florentina şi Robi trăiesc într-o încăpere cu pereţi cenuşii, puţin mai mare decât o debara, unde au înghesuit o masă mică şi o canapea stricată, sprijinită pe lăzi de bere. Lucrurile lor sunt în plase, sub pat. Atunci când e frig pun o pernă la fereastră în loc de geam, iar în cameră se face întuneric beznă.

Lângă ei trăieşte Szandy, de 24 de ani, împreună cu fata ei de un an şi cu băiatul de trei. Femeia tocmai a spălat hainele copiilor şi le-a întins la uscat – apă de spălat ia din Someş, cu PET-urile, iar apă de băut, de la cimitir. E plin de câini în jurul nostru şi Szandy spune că-i ţine de frică, pentru că nu se ştie cine vine noaptea peste ei.

Pentru multe dintre familiile de aici prostituţia este singura sursă de venit. Mama lui Fernando îşi întreţine cei trei copii din banii pe care-i face pe străzi: David, 18 ani, Fernando, 14, şi Claudiu, 11. David e paralizat de doi ani.

Băiatul stă întins pe pat, afară; azi e una dintre puţinele dăţi când a fost de acord să iasă la soare. E slab şi fragil şi are pielea albă. Trupul lui plin de escare şi puroi e acoperit cu o pătură. Mirela i-a spălat la asociaţie hainele care miroseau a sânge şi a secreţii. David e paralizat de când a sărit de pe un bloc de patru etaje pentru că a avut halucinaţii din cauza prenadezului. Acum îl îngrijeşte Fernando, care îl întoarce de pe o parte pe alta, îi dă să mănânce şi îl spală cu apă din Someş.

Fernando nu trage din pungă şi jură că după ce l-a văzut pe fratele lui paralizat nici n-o s-o facă vreodată. Familia lui a ajuns aici, pe malul Someşului, după ce a pierdut locuinţa socială în care trăia din cauză că nu şi-a plătit chiria şi utilităţile.

Zsolti e cel mai vechi beneficiar al asociaţiei şi locuieşte de 16 ani la ştrand. După ce părinţii lui au divorţat şi au vândut apartamentul în care locuiau, mama lui s-a mutat cu cei nouă copii dintr-o parte în alta, până când a ajuns aici. În încăperea în care trăieşte Zsolti e o harababură de pături, covoare şi obiecte găsite la gunoi. Înăuntru e întuneric şi miroase a mucegai şi a vopsea.

În jurul Mirelei s-a strâns un grup de bărbaţi şi de femei care vorbesc tare şi deodată: nu au acte, au nevoie de medicamente, ar vrea să meargă la lucru. Aici trăiesc oamenii pe care lumea îi ocoleşte pe stradă, învinovăţindu-i pe ei că se află acolo, săraci, vulnerabili şi bolnavi.

Prima oară când Mirela s-a dus pe teren a crezut că nu va putea lucra niciodată la Stea. Era noiembrie şi era frig, iar câteva copile blonde, cu păr cârlionţat, i-au ieşit în întâmpinare desculţe şi pe jumătate dezbrăcate. S-a gândit la băiatul ei de patru ani care, deşi nu a primit luna de pe cer, a primit dreptul la o viaţă normală.

În Satu Mare sunt mai multe locuri în care trăiesc persoanele fără adăpost, cartiere cu nume bizare – Ostrovului, La ştrand, La cazane, Sub pod, La stadion –, care s-au integrat în realitatea locală, fără să mai mire pe nimeni că în locurile acelea în care nu se poate trăi trăiesc oameni.

Sub pod, pe unde trec ţevi cu apă caldă, sunt nişte spaţii în care un adult ar încăpea doar dacă ar merge în patru labe. Acolo locuiau o parte dintre tinerii care trăiesc acum La ştrand. S-au mutat după ce primarul a închis spaţiile respective cu gratii, fără să adune măcar gunoaiele înainte. Aceasta a fost soluţia Primăriei de a rezolva problemele persoanele fără adăpost.

Cum se face un CV

Robi şi Florentina îi dau Mirelei două plase cu haine murdare. Mirela merge la etaj, acolo unde e maşina de spălat, îşi pune o mănuşă de cauciuc şi bagă în maşină hainele impregnate cu un miros greu. De când lucrează aici s-a obişnuit să spele haine murdare de prenadez, urină sau puroi.

Tinerii sunt foarte ataşaţi de Mirela şi se simt bine la centru, poate singurul loc în care nu sunt respinşi şi dispreţuiţi. „Mai mult ţin la doamna Mirela decât la maică-mea“, mi-a spus Levi, care trăieşte pe stradă de la 14 ani. „Dacă nu era centrul ăsta, puşcăria mi-ar mânca viaţa.“

Uneori, tinerii o rănesc pe Mirela, deşi n-ar vrea. Cu două zile în urmă, când Piri s-a enervat că Mirela a certat-o, i-a spus că „se pişă pe Stea“. Mirela, care merge la nutriţionist şi ţine dietă de două luni, s-a ascuns în birou, a mâncat tot ce a găsit de mâncare, a vorbit cu psihologul, apoi a mers acasă şi a plâns în baie, să n-o vadă băiatul ei. A durut-o faptul că Piri i-a desconsiderat aşa uşor munca şi eforturile. A doua zi, Piri i-a spus că-i pare rău.

La parter, băieţii aranjează scaunele în cerc. Astăzi Mirela o să-i înveţe – din nou – cum se scrie un CV, ce trebuie să faci şi să nu faci la un interviu şi cum să te comporţi după ce ai fost angajat.

— Ce trebuie să treci într-un CV? Ce înseamnă studii?

— Câte clase ai.

— Ce înseamnă loc de muncă anterior?

— Unde lucrezi, în interior.

Kutyas adoarme pe canapea, iar Robi se întinde pe scaun şi îşi pune un picior în poala Florentinei.

— Erly, ce treci la hobby?

— Furat, spart.

— Erly, tu ştii să scrii? Ce mai trebuie să scrii în CV? Armată ai făcut?

— Nu, puşcărie am făcut.

— Kutyas, fii atent aici! Nu dormi! Ce hobbyuri ai?

— Muncitor necalificat.

Sună telefonul lui Levi.

— Sunt la şedinţă, sună-mă mai târziu.

— Ce nu trebuie să faci la un interviu de angajare?

— Nu mergi beat, nu mergi drogat.

— Măcar cu o zi înainte să nu vă drogaţi.

— Să nu fii cu geaca murdară, să pută.

— Fără şapcă şi ochelari de soare. Fără dulce cabana.

— Să vorbeşti ca lumea.

— Să nu fim agresivi, să strig pe-acolo.

— Cum te îmbraci? Ce zice omul ăla dacă vii machiată strident?

— Că ieşi la produs.

— Ce nu mai trebuie să faci la un interviu?

— Să nu te scobeşti în nas.

Ostrovului

Traversăm Someşul pe calea ferată şi trecem pe lângă un cartier de blocuri gri, cu ziduri crăpate şi pătate de ploi. Terenul de lângă blocuri e plin de gunoaie şi sârme cu haine atârnate la uscat. Aproape de calea ferată sunt câteva barăci construite din cartoane, resturi de mobilă şi plastic găsite la groapa de gunoi a oraşului. Podul de cale ferată e plin de oameni, biciclete şi elevi care se întorc de la şcoală, cu toate că aici au murit călcaţi de tren mai mulţi copii nesupravegheaţi şi adulţi ameţiţi de alcool.

Aici, în Ostrovului, locuieşte Jozsi, chiar sub podul pe care trece calea ferată. Într-o parte, podul e închis cu placaje, iar în cealaltă parte, unde e intrarea, Jozsi a pus o uşă de sufragerie cu geam. E întuneric beznă în încăperea pe care o împarte cu Norby. Abia se disting cele două paturi, pe care băieţii le-au aranjat pentru vizita noastră. Jozsi şi-a făcut patul ca o domnişoară, cu pătura sul, lipită de perete, şi cearşaful întins.

Jozsi e mic de statură, la fel ca toţi tinerii care au crescut pe stradă cu ţigări, spirt şi prenadez. Are ochii negri şi o privire intensă, în care citeşti că e conştient de situaţia lui şi că-i e ruşine de noi, de Mirela, de toată viaţa lui de sub calea ferată. Jozsi trăieşte în Ostrovului de 10 ani. Dimineaţa, când vine la asociaţie, îl doare mereu capul, iar ochii lui negri sunt aburiţi.

Mirela îi înţelege de ce se drogheză cu prenadez. „Din păcate, asta e singura lor şansă să nu se sinucidă“, spune ea. „Tinerii de vârsta lui Norby sau a lui Jozsi se gândesc la fete, la muzică, la vacanţe. Ăştia săracii la ce se gândesc? Că de la Stea se întorc în grota aia a lor mizerabilă, îngheţată şi întunecoasă. Cum să ieşi din coşmarul ăsta?“

Jozsi s-a născut la Budapesta, dar mama lui a venit în România împreună cu el şi cu sora lui pentru că era căutată de poliţie. Când avea 10 ani, mama lui a fost arestată, iar sora lui l-a trimis la cerşit. L-a găsit poliţia pe stradă şi l-a dus la casa de copii unde a stat până la 16 ani, când mama lui a fost eliberată şi Jozsi a fugit ca să fie cu ea.

A făcut opt clase: patru la casa de copii şi patru la Penitenciarul Craiova. La 16 ani a primit prima condamnare pentru furt. A făcut un an şi opt luni, s-a eliberat, a furat din nou şi, după două săptămâni, a fost închis din nou. A avut trei condamnări una după alta.

De patru ani, de când vine la Stea, n-a mai fost închis. „De când umblu aici nu prea mai fur şi în fiecare zi de-abia aştept să vin ca să fim împreună. Până acum am avut noroc cu asociaţia asta, că daca nu era asociaţia poate demult eram arestat.“ Mănâncă la Stea, umblă după fier vechi sau culege frunze de iederă şi le vinde la florării. A lucrat şi la Florisal sezonier, dar banii pe care i-a primit acolo nu au fost suficienţi ca să plătească o chirie.

Nu se gândeşte niciodată la viitor. Şi-ar dori să aibă o casă unde să stea şi o familie, dar nu se gândeşte la asta. Majoritatea celor care trăiesc pe stradă nu-şi fac niciodată planuri, e important să supravieţuiască azi, să mănânce azi, să nu îngheţe azi. Tinerii se desconsideră pe ei înşişi pentru că s-au obişnuit cu ura, dispreţul şi abuzurile şi se cred mai puţin buni decât majoritatea. Când lucrează cu ei, Mirela încearcă să le crească stima de sine şi să le arate ce pot să facă.

Când ieşim de sub pod ne vede Marika, sora lui Jozsi, care locuieşte într-o baracă, vizavi de fratele ei. Femeia ţipă la Mirela că n-a primit medicamente de la Stea şi n-a fost lăsată să-şi spele hainele. Dacă vrea primească ceva, atunci trebuie să vină la activităţi şi să facă un efort, la fel ca Jozsi, îi spune Mirela. Însă vocea ei e acoperită de ţipetele lui Marika: „Ce ajutor e ăsta? Ăsta nu-i ajutor!“. „Dacă nu dai, nu primeşti“, îi spune Jozsi surorii lui şi pleacă ruşinat în încăperea întunecoasă de sub calea ferată, ca să nu-i mai audă strigătele.

Mai târziu, după ce plecăm, Jozsi o caută pe Mirela la asociaţie şi o roagă să ne sune şi să ne ceară scuze în numele lui: îi e ruşine de scena pe care a făcut-o soră-sa şi n-ar vrea ca din cauza ei să nu mai venim la Stea. Tot weekendul ne gândim la Jozsi şi la dormitorul lui de sub calea ferată. Deşi e sfârşitul lui martie, afară sunt trei grade.

Toţi infractorii din judeţ

În curte intră doi poliţişti îmbrăcaţi în civil. Unul dintre ei merge către Mirela care lucrează în seră, cu tinerii. Ovidiu Bonta, comisar-şef la Investigaţii criminale, strigă la ea „că adună aici toţi infractorii din judeţ“. Al doilea poliţist, al cărui nume nu l-am aflat, intră în biroul Cristinei Bala, directorul asociaţiei, şi îi spune: „E o ruşine ce faceţi aici, asociaţia asta ar trebui închisă. Pentru că hrăniţi toţi boschetarii, să nu vă plângeţi dacă vă violează pe dvs. sau vă violează fiica“. Fiica Cristinei are trei ani.

Comisarul Ovidiu Bonta îl ia pe Norby cu el, iar lui Jozsi îi spune să vină singur la secţie, că altfel... Norby are 16 ani, aşa că poliţia ar fi trebuit să ia legătura cu părinţii lui şi să discute cu minorul în prezenţa unui reprezentant al Protecţiei Copilului. Acest lucru nu s-a întâmplat.

Ne uităm năuci la scenă, incapabili să reacţionăm. După ce poliţiştii pleacă, băieţii încep să ne povestească: Fernando a mâncat bătaie de la jandarmi pentru că era în centrul oraşului, acolo unde „boschetarii“ n-au voie. Pe Florentina, care se prostitua, un poliţist a băgat-o în maşină şi-a bătut-o. Adesea, poliţiştii îi bagă în dubă şi îi lasă la marginea oraşului: i s-a întâmplat recent lui Jozsi, care era atât de ameţit de la lovituri încât a luat-o spre aeroport, în direcţia opusă oraşului.

Ovidiu Bonta nu e singurul poliţist care îi bate, spun ei, ci e singurul căruia îi ştiu numele. Ceilalţi poliţişti care i-au lovit nu s-au legitimat, povestesc Jozsi şi Robi, cei care au avut cel mai des astfel de probleme.

Cristina Bala a discutat cu şeful poliţiei locale după ce unul dintre beneficiarii asociaţiei a fost lovit cu bocancii de un poliţist până când i s-a rupt carnea de pe pulpe. Băiatul a fost bătut pentru că a mers în centrul oraşului într-o zi de sărbătoare, în timpul unui eveniment. Şeful poliţiei s-a scuzat: ei sunt în slujba comunităţii şi comunitatea asta vrea.

Nu toţi poliţiştii sunt însă la fel. Asociaţia Stea are un parteneriat cu poliţia locală, iar în săptămâna anti-discriminare, de exemplu, câţiva poliţişti au jucat forbal cu Norby, Jozsi, Zsolti şi Kutyas. Alţi poliţişti îi ajută, le aduc de acasă donaţii şi haine. Problema ţine mai degrabă de fiecare individ în parte, decât de instituţie.

După-amiază, poliţiştii îi dau drumul Jozsi. Băiatul ne arată palmele roşii şi ne spune că Ovidiu Bonta l-a bătut cu bastonul la palme şi la tălpi. Norby a fost ridicat pentru că e bănuit că a furat un telefon, iar Jozsi, ca să spună că Norby e hoţul.

Seara, o altă patrulă a poliţiei vine la Ostrovului. Ca să scape de bătaie, Jozsi sparge o sticlă şi se taie pe mână. Mai mulţi băieţi de acolo sunt martori la scenă. Poliţistul pleacă fără să se atingă de Jozsi, dar Mirela îi dezinfectează rana mai multe zile la rând.

Nimeni nu-i are la suflet“

Comisarul Ovidiu Bonta este un bărbat bine-făcut, stăpân pe el, care vorbeşte tare, de parcă s-ar răsti tot timpul. Împarte biroul mic, plin de dosare, cu colega lui pe care mi-o prezintă, în glumă, ca fiind „prietena“ lui: subcomisar Roxana Goje Morar. „Ăsta e un grad, nu cumva să interpretaţi că este sub comisar sau înţelegeţi ce zic“, spune Ovidiu Bonta şi-mi zâmbeşte cu subînţeles.

Mă prezint şi le spun că eu şi Cosmin documentăm proiectele sprijinite de Ambasada Norvegiei. „Dar dacă îi vor, să-i ia în Norvegia, că aci avem destui“, spune comisarul. „Să-i ducă acolo, să scăpăm de ei.“ Bărbatul e vesel şi râde tare la propriile glume.

Ovidiu Bonta e supărat că în Satu Mare vin toţi săracii din satele dimprejur pentru că „norvegienii ăştia sau cine mai îs le dă de mâncare de-a moca şi stau şi-şi fac veacul pe-aici, prin boscheţi“. Mai spune că „nimeni nu-i are la suflet“ pe „boschetari“ şi că nu se ştie numărul lor pentru că „e ca şi cum am număra ciorile din parc“. De ce le spune persoanelor fără adăpost „boschetari“? „Cum să le spun? Om de ştiinţă?“, îmi răspunde comisarul.

Poliţia merge La ştrand sau la Ostrovului ca să facă „un pic de prevenire, să vadă că nu-s chiar singuri pe lumea asta. Tot timpul îi legitimăm, vedem, au apărut alţii noi, au mai plecat, mai crapă câte unul.“

De bătut, nu i-a bătut niciodată, spune Ovidiu Bonta, care se enervează când îl întreb şi tonul lui glumeţ dispare. „Ei inventează, vă daţi seama, ca să se scape“, spune el. Când aude de Jozsi se enervează şi mai tare: „Trebuia să-l aduceţi aicea să-mi spună mie în faţă că l-am atins“.

— De ce aţi strigat la doamna de la asociaţie că adună toţi infractorii din judeţ?

— Eu n-am strigat, eu aşa vorbesc, domniţă, că dacă vorbeam frumos, eram la farmacie. (răstit) Aşa vorbesc eu, înţelegeţi? De-aia şi prietena m-a părăsit şi am rămas acuma cu colega. (Zâmbeşte.) Dvs. aţi venit acuma să mă acuzaţi pe mine?

— Nu, eu am venit să verific nişte informaţii.

— Veniţi să mă acuzaţi. Cine-şi riscă meseria? Pentru ce?

— Pentru că nimeni nu-i apără.

— Atunci apăraţi-i dvs. că văd că... Dacă ştiam (n. red.: ce vreau să-l întreb), eram pe teren.

Empatia se învaţă

Trenul de la Baia Mare către Satu Mare trece pe lângă barăci construite din resturi de mobilă şi reclame stradale. În mocirlă şi frig, printre gunoaie, trăiesc oameni, iar noi trecem pe lângă ei privind pe geam. Trenul se opreşte la Botiz, chiar înainte să intrăm în Satu Mare. Lipseşte o bucată de şină, spune controlorul, iar bărbatul care e în compartiment cu noi începe să înjure „ţiganii“ că au furat şina şi au dus-o la fier vechi. Nu se opreşte din bombănit decât o oră mai târziu, când trenul porneşte din nou.

Trecem pe lângă alte barăci şi copii dezbrăcaţi şi murdari, iar noi ne gândim la Jozsi, la Fernando, care a vrut să ne dea nouă şapca lui cu marijuana, la Norby, la Zoly şi la ura cu care se confruntă zilnic. Viaţa lor a fost un şir de abuzuri, dependenţe şi lipsuri. Au trăit în frig şi în frică, împinşi la marginea societăţii, fără să primească dragoste sau compasiune. Au văzut în ochii oamenilor doar ură şi dispreţ, iar asta a adâncit prăpastia dintre „noi“ şi „ei“.

Ura celor care nu-i cunosc e amestecată cu frica şi cu prejudecata că oamenii străzii sunt periculoşi, că orice om care ajunge pe stradă e un hoţ. Până şi Cristina Bala, directorul asociaţiei, s-a luptat ani de zile cu familia ei, care era convinsă „că nu are rost lucrezi cu ţiganii“ şi că face rău că sprijină integrarea.

Nici soţul Mirelei nu a fost de acord ca ea să se angajeze la Stea. „Tu ai făcut o şcoală şi ai ajuns să lucrezi cu boschetarii? Asta ţi-ai dorit?“, a întrebat-o. „Da, asta mi-am dorit“, i-a răspuns Mirela. Când vorbeşte cu prietenii ei despre ce face la Stea, Mirela încearcă mereu să le arate doar partea bună a lucrurilor. Nu le spune că băieţii ei se droghează sau că uneori vin nespălaţi la centru, pentru că îi e teamă că n-ar înţelege. Nu ar vrea să zică şi ei, la fel ca poliţiştii, că strâng la centru „tăţi tâlharii din Satu Mare“.

Empatia se învaţă, crede Mirela. Şi-a dat seama de asta când i-a cunoscut pe voluntarii francezi. „Vin de la cel mai bun liceu din Paris şi dacă vezi cum stau şi se joacă cu mucoşii ăştia ai noştri, cum îi iau în braţe aşa păduchioşi şi se umple de tăte şi fac caravane la ei, în Crângului. Şi să-i vezi pe-ai noştri, voluntari români: în primul rând nu-i găsim şi, când vin, rămân doi pe centru, restul se împrăştie.“

„Discriminare e când omori un om.“

Norby colorează pe un carton literele desenate cu creionul de un voluntar francez. „Suntem mult mai asemănători decât diferiţi“ scrie pe pancartă, dar Norby nu ştie să citească. Azi e marşul împotriva discriminării organizat de Asociaţia Stea – e 22 martie şi ieri s-a sărbătorit Ziua internaţională de luptă împotriva discriminării.

„Discriminare e când omori un om“, spune Zsolti. „Să arătăm cum suntem noi“, spune Norby. „Anul trecut am fost şi în televizor, m-o pus la ştiri“, spune Kutyas. „Să ne vadă lumea că chiar dacă suntem oamenii străzii şi suflăm în pungă, tot putem face şi noi ceva“, spune Jozsi.

În centrul oraşului ne aşteaptă un grup de vreo 30 de elevi de clasa a IX-a de la Colegiul Brătianu. Copiii sunt bucuroşi că au scăpat de ultima oră şi se gândesc cum să facă să meargă la un biliard. Fetele şi băieţii stau în grupuri separate şi din când în când îşi trag ocheade.

— De ce aţi venit azi aici?

— Ne-a zis profesoara. Dacă ea vrea...

— Credeţi că oamenii străzii sunt discriminaţi în Satu Mare?

— Nu, de ce-ar fi?

— Vă jucaţi cu băieţii ăştia care locuiesc La ştrand? Îi chemaţi la fotbal?

— Asta înseamnă discriminare, bă.

— Îi discriminare. Dacă vezi un om de-al strazii, no, poate acea persoana nu e chiar aşa rea sau ceva de genu‘.

— Sunt mulţi oameni care stau pe străzi în Satu Mare?

— Normal, în fiecare colţ.

— De ce crezi tu că-s acolo?

— Dacă ar lucra, dacă ar şti să facă ceva, n-ar fi. Da‘ mai bine stau şi întind mâna.

— Ai vrea să-i cunoşti pe băieţii de-acolo? (Arăt spre Fernando şi Norby.)

— Eu am destui prieteni, nu mai vreau alţii.

Copiii au venit împreună cu profesoara lor de franceză, Andrei Anca, care spune că i-a adus „să susţină acceptarea“. La liceul Brătianu învaţă şi elevi de etnie romă, spune ea, „sunt peste 10 la nivel de liceu“. „Pe mulţi dintre ei poate nici nu-i depistăm a fi romi pentru că se comportă civilizat, sunt sufletişti şi ne respectă.“

Prenadez, bronz şi diluant

„E prenadez din ăsta de lipeşti pantofii. Se toarnă în pungă, amesteci şi dup-aia tragi. Sufli, tragi, sufli, tragi. Şi de la ăla te ameţeşti.“ Mergem spre adăpostul de noapte din Satu Mare, unde dorm Piri, Viorica şi Kutyas. Pe drum, Kutyas ne povesteşte cum e să tragi din pungă.

„Acum cinci, şase ani am tras bronz. Lac-aluminiu cu care vopseşti. Ăla a fost mai rău, ăla e pericol public. Te ameţea şi aveai senimente din ălea că visezi, ioi, ce frumos. De la bronz foarte multe halucinaţii am avut. Bronzul de-aia n-o fo‘ bun că când se usca, praful ăla tot mergea pe plămâni. După bronz, o fost diluant. Ăla n-o fo‘ bun că dacă se turna un pic pe piele sau pe mână, gata, ţi-o rămas alb, o rămas pielea urâtă.

Prenadezul ăsta e galben-galben, ca un fel de lichid. Lipeşti papuci, adidaşi, totul poţi să lipeşti cu el. Se ia la sticlă şi din sticlă toarnă-n pungă. Îl amesteci şi dup-aia tragi. Dintr-o sticlă, depinde cum foloseşti: un deţ, o juma de deţ, depinde cât bagi în pungă. Tragi trei, patru fumuri, dup-aia gata.

Eu ziua nu-mi plăcea să trag din el că mă vedea lumea, poate că trecea o fată sau un băiat pe lângă mine: «Ni, du-te, mă, mai încolo că tragi din pungă, pute.» Nu ca să mă laud: eu deja am un timp de două luni şi ceva de când nu mai trag din pungă. Mai bine beau o bere.

Câţi au murit de la ăstea! Nu că s-au ’bolnăvit, au murit. A fost verişoru-meu, Istvan. Frate-su lui Robi, care stă cu Florentina. Ăla de la atâta droguri şi-a făcut trei sau patru găuri în plămâni. Înţelegi? S-o paralizat la picior săracul, noi tot am dus la adăpost că n-a mai putut să umble, noi trebuia să ducem şi la W.C., pantalonii noi trăgeam jos de pe el. Doi prieteni o murit din cauza lui prenadez, unul s-a înecat în Someş, unul iară s-o aruncat în Someş de pe pod, pentru prenadez. Şi am zis: «Eu nu vreau să ajung aşa, la 25 de ani să mor».

Prima oară când m-am lăsat de prenadez m-a durut foarte mult dinţii, n-am mai putut noaptea să dorm, am mers unul după altul la W.C., am fumat ţigară, am băut spirt ca să-mi treacă durerea aia de dinte. Apăi când am mâncat ceva bun, o supă sau un pireu de cartofi, am vomitat afară. Trei zile au durat durerile.“

Kutyas ne lasă în faţa adăpostului şi pleacă: l-a chemat naşul lui să descarce un tir de lemne şi îi dă 40 de lei şi mâncare. La adăpost trebuie să intre înainte de 10 seara, când se închide, dar tirul e mare şi nu crede că termină până atunci. Dacă nu-l credem, ne dă numărul să-l sunăm pe patron. Îl credem.

Kutyas vine la Stea de 10 ani, de când era copil. Fugea de acasă, îl găsea poliţia pe străzi, îl ducea la orfelinat, taică-su îl lua înapoi acasă, fugea din nou, îl găsea poliţia pe străzi, îl ducea la orfelinat.

Dormitorul

Femei şi bărbaţi, plase şi sacoşe aşteaptă în faţa adăpostului de noapte să se facă ora şase seara, să poată intra. O femeie tânără e întinsă pe o saltea, în faţa intrării: a fost operată de chist pe uter şi trebuie să stea în pat. De dimineaţa, când trebuie să părăsească adăpostul, şi până seara, când poate intra înapoi, stă pe saltea, în faţa clădirii. Majoritatea celor care aşteaptă aici sunt gârboviţi şi bolnavi, bătrâni care au fost daţi afară de copii sau au fost escrocaţi şi şi-au pierdut casele.

Adăpostul are 60 de locuri în paturi şi 25 de locuri pe jos, pe saltele; în caz de urgenţă, pot dormi şi pe scaune. Iarna e cel mai aglomerat pentru că atunci vin şi tinerii drogaţi sau băuţi – care în mod normal n-au voie să intre – sau cei pe care îi aduce poliţia ca să nu îngheţe. Piri ne arată patul ei plin de jucării de pluş. Paturile sunt unul lângă altul, într-o încăpere în care dorm 22 de persoane laolaltă.

Piri locuia într-o centrală abandonată şi, când clădirea s-a renovat, poliţia a adus-o aici. Părinţii ei au murit când avea 11 ani şi a crescut la casa de copii, iar de la 18 ani trăieşte pe stradă. Acum doarme de cinci ani la adăpost, iar Timea Şipoş, asistentul social de-aici, a ajutat-o să-şi facă actele. Piri are două portocale pe pernă: ne oferă una nouă şi alta Timeei.

Viorica a fost găsită pe stradă de coordonatorul centrului: dormea pe jos, ghemuită ca un câine, şi era foarte speriată. Timea crede că diagnosticul de „retard mental uşor“ pe care îl au fetele e legat de viaţa şi de abuzurile pe care le-au trăit. Viorica, de exemplu, e foarte bună la matematică şi face socoteli rapide în minte.

La adăpost primesc o cină caldă, un mic-dejun, îşi fac duş şi îşi spală hainele. Cei care vin aici în fiecare seară au câte un spaţiu mic de depozitare într-un dulap de metal, unde îşi ţin haine de schimb, deodorante şi mâncare. Adăpostul nu are un spaţiu de uscat hainele, aşa că tricourile, rochiile, pantalonii şi prosoapele atârnă pe uşi, pe balustradă şi pe calorifere.

***

Traversăm calea ferată, trecem pe lângă cimitir şi ne îndreptăm către casă. Ne întâlnim cu Fernando, care a venit cu trotineta să ia apă de la cimitir. Îi spunem că am fost la adăpost, unde ne-am întâlnit cu Piri şi Viorica; Kutyas n-a mai venit pentru că a avut de lucru.

Kutyas e jos, la ştrand, cu Zsolti, şi se droghează, ne spune Fernando. Când ne întâlnim cu Kutyas, începe să se bâlbâie. A fost la muncă cu Zsolti, tocmai s-a întors. Respiraţia lui miroase a vopsea proaspătă. Bine, e adevărat, a băut câteva beri, dar nu s-a drogat. Şi hainele lui miros a vopsea proaspătă. Kutyas se supără pe noi şi pleacă.

Intrăm în Penny să ne luăm de mâncare şi Fernando vine cu noi să-şi încarce telefonul. Ne învârtim printre rafturi, în timp ce paznicul ne urmăreşte atent. Ne luăm o conservă de peşte şi zacuscă şi-l întrebăm pe Fernando ce vrea. Nu vrea nimic, nu-i e foame. Ne rugăm de el, dar băiatul ne spune că nu-i trebuie nici mâncare, nici chipsuri, nici ciocolată, nici suc. Aleg eu un suc. „Bine, dar să nu fie scump“. Pun mâna pe o sticlă de Sprite. „Nu din ăla, că e scump“, spune Fernando. Sticla de Sprite costă cinci lei.

Copiii de pe străzi

Cristina Bala, directorul asociaţiei, lucrează mereu la un raport, e invitată la radio sau la TV, se ocupă de campanii, proiecte, birocraţie, e-mailuri. Biroul ei e un morman de hârtii şi dosare, şi de fiecare dată când trecem s-o salutăm completează un Excel sau un Powerpoint. De câţiva ani, spune cu tristeţe, face mai mult muncă de birou decât asistenţă socială, domeniul care o pasionează de când avea 16 ani.

Când Cristina era în clasa a XI-a a însoţit un grup de voluntari francezi în câteva orfelinate din Satu Mare. Era traducător pentru francezii care veniseră să facă activităţi socio-educative cu copiii şi a mers cu ei ca să-şi exerseze franceza.

Prima casă de copii pe care a vizitat-o a fost Ardud, la 15 kilometri depărtare de oraş, iar experienţa a şocat-o. A văzut acolo copii înfometaţi şi neîngrijiţi, a auzit poveşti despre abuzuri sexuale. Nu-şi imaginase niciodată că 150 de copii pot trăi în condiţii mizerabile, atât de aproape de Satu Mare, fără ca ea sau oamenii din jurul ei să ştie ceva despre asta.

În următorii ani, chiar şi după ce a plecat la Cluj, la facultate, Cristina a continuat să facă voluntariat pentru asociaţia franceză care organiza tabere şi cursuri de teatru în 12 orfelinate din Satu Mare.

Prin 2001, copiii au început să dispară din centrele de plasament. Atunci când întreba de ei, Cristinei i se răspundea că au fost reintegraţi în familie. România se pregătea să intre în UE şi una dintre condiţii a fost să rezolve problema orfelinatelor. Aşa că asistenţii sociali de la Protecţia copilului aveau normă să scoată din sistem zeci de copii pe zi. Ei erau trimişi peste noapte în familii care nu-i vizitaseră niciodată, fără să fie pregătiţi înainte.

Şi Cristina, şi voluntarii francezi criticaseră de multe ori condiţiile din orfelinate, dar atâta timp cât erau acolo, copiii mergeau la şcoală. În momentul în care ajungeau în familii, renunţau la şcoală. Copiii erau luaţi înapoi ca să aibă grijă de animale sau de fraţii mai mici, iar fetele erau măritate sau exploatate sexual. 10 dintre cele 12 centre de plasament din Satu Mare de care se ocupau voluntarii francezi au fost închise între 2001 şi 2005. Direcţia de protecţie a copilului şi-a îndeplinit norma.

Prin 2003, străzile din Satu Mare s-au umplut de copii fugiţi de-acasă. A fost o experienţă dureroasă pentru Cristina să-i vadă pe copiii pe care-i cunoştea din orfelinate trăind acum sub pod, desculţi, înfometaţi, trăgând din pungă. Aurolacul, îi spuneau copiii, îi ajuta să reziste, să nu le mai pese, să nu simtă frigul şi foamea.

Când vorbea cu ei, copiii îi spuneau că şi-ar dori să se spele, să meargă la şcoală, să trăiască în condiţii mai bune. În 2004, francezii au înfiinţat Asociaţia Stea, iar Cristina a devenit director. S-a ocupat întâi de nevoile lor de bază: i-a dus pe copii la doctor, le-a făcut acte de identitate, i-a chemat la centru să se spele şi să-şi spele hainele.

Serele de la Stea

Grădina de la Curtuiuş se află pe un teren donat de Primăria Satu Mare. Aici, tinerii au construit două sere în care cultivă roşii, castraveţi, ridichi, ceapă, morcovi, spanac, fasole, dovleac şi zucchini, pe care le împart apoi beneficiarilor asociaţiei. Suntem la şapte kilometri de centrul oraşului, într-o zonă cu case ţărăneşti, printre care s-au ridicat recent câteva vile mari şi kitschoase.

— Mă crezi, Elena, că mie nu-mi trebuie casa aia? spune Kutyas.

— Nici mie, că e prea mare.

— Îmi trebuie mie, zice Piri.

— Când o să vie rândul nostru, atunci o să avem o casă luxoasă, spune Levi.

— Nu trebuie casă luxoasă – o familie bună, casă mică.

— Cea mai luxoasă casă o să fie când murim: nu trebuie să plătim chirie, apă, nici ţigări nu ne trebuie.

Astăzi tinerii culeg spanac, dar înainte de-a începe să lucreze Kutyas ne cere scuze în faţa tuturor că „ne-a fentat“ ieri, deşi i-am spus că nu suntem supăraţi pe el. Îşi împart sacii şi încep să adune spanacul cu râvnă. La sfârşitul zilei, vor pleca acasă cu sacii de spanac şi unii îl vor găti, alţii îl vor împărţi la rude, iar Kutyas îl va vinde în piaţă.

După 15 minute de cules, Zsolti şi Jozsi obosesc: „Tot trebuie să culegem?“. Deşi sunt tineri, ei nu sunt în putere: drogurile, foamea şi lipsa somnului i-au slăbit şi nu pot lucra două ore fără pauză. Zsolti, care se droghează de când era foarte mic, nu rezistă la efort şi începe să tremure.

„Oamenii aceştia nu funcţionează la fel ca noi, nu au aceleaşi cunoştinţe, nu pot să-şi gestioneze banii, pentru că ei sunt obişnuiţi să trăiască de la o zi la alta“, spune Cristina. „Nu sunt capabili să facă planuri, iar când au un loc de muncă şi un salariu lunar, nu reuşesc între cele două salarii să-şi economisească banii“.

Mirela crede că Jozsi, Zsolti sau Norby ar avea o şansă la o viaţă normală doar dacă ar lucra într-un mediu protejat, cu persoane care ştiu la ce să se aştepte de la ei şi care sunt conştiente de abuzurile pe care le-au suferit.

Planul asociaţiei este să transfome grădina de la Curtuiuş într-un proiect de antreprenoriat social şi să-i angajeze pe Jozsi, pe Norby, pe Zsolti şi pe alţii. Anul acesta, legumele vor fi vândute online şi livrate cu bicicleta de unul dintre băieţi. Vor avea doar patru angajaţi la început, dar banii pe care îi vor câştiga îi vor investi tot în grădină şi peste un an sau doi, poate toţi tinerii aceştia vor lucra în serele de la Stea.

Proiectul de terapie prin grădinărit şi campania împotriva discriminării au fost finanţate prin granturile SEE şi norvegiene 2009-2014, în cadrul Fondului ONG în România. Echipa Teleleu, jurnalista Elena Stancu şi fotograful Cosmin Bumbuţ, documentează o parte dintre proiectele sprijinite de Norvegia, Islanda şi Liechtenstein.

Florentina, 29, și Robi, 31, în camera în care dorm, în clădirea abandonată a unui fost ștrand de pe malul Someșului, în Satu Mare

Imagini din aceeasi galerie
  • Florentina, 29, și Robi, 31, în camera în care dorm, în clădirea abandonată a unui fost ștrand de pe malul Someșului, în Satu Mare
  • Mirela Molnar, 35, asistent social la Asociația Stea, îi învață pe tinerii fără adăpost cum se scrie un CV
  • Jozsi, 26, în fața podului de sub calea ferată în care doarme
  • Levi, 19, în baraca în care locuiește cu bunicul lui în cartierul Ostrovului din Satu Mare
  • Norby, 16, a câștigat o medalie la Cupa anti-discriminare. Asociația Stea a organizat mai multe meciuri de fotbal între tinerii fără adăpost și polițiști, jandarmi și elevi în săptămâna de luptă împotriva discriminării
  • Pe malul Someșului, în clădirile abandonate ale unui fost ștrand, locuiesc cei mai mulți dintre tinerii care vin la Asociația Stea în Satu Mare
  • Cruce lângă calea ferată care trece aproape de cartierul Ostrovului, în Satu Mare
  • Marșul împotriva discriminării organizat de Asociația Stea în Satu Mare
  • Răsaduri, sera Asociației Stea, Satu Mare
  • Robi, 31, Jozsi, 26, și Norby, 16, la sediul Asociației Stea din Satu Mare
  • Tineri fără adăpost culeg spanac în sera Asociației Stea de la Curtuiuș, în Satu Mare
  • Tinerii fără adăpost mănâncă masa de prânz la sediul Asociației Stea din Satu Mare. Aici vin să-și facă baie, să-și spele hainele și să ceară medicamente atunci când sunt bolnavi.
  • Tinerii fără adăpost pun răsaduri în pahare din plastic în curtea Asociației Stea din Satu Mare
  • Tinerii fără adăpost se întorc de la sera Asociației Stea după ce au cules spanac. Spanacul îl gătesc, îl dau rudelor sau îl vând
Distribuie imaginea
citeste totul despre: