Fals jurnal de ieri şi de azi. Un strălucit blazon cultural: Ceramica de Hurezi

Târgul Hurezilor, ocrotit de înaltele culmi ale Căpăţânii, din Oltenia de sub munte, e azi singurul din România care se mândreşte cu două branduri mondiale, recunoscute UNESCO, celebra Mănăstire brâncovenească de la Hurezi şi acum, pentru prima dată investită cu un blazon nobiliar, Ceramica de Hurezi, cu nu mai puţin vestitul ei Cocoş simbol, totodată creştin dar şi al vitalităţii şi bărbaţiei şi voiniciei şi vredniciei olteneşti.

Nu întâmplător, poate, aici la Hurezi se află, recunoscută de ştiinţele biologice şi înregistrată sociologic şi vatra celei mai înalte longevităţi din România. Cocoşul de Hurezi e şi el un simbol al acestei de asemenea treze vitalităţi. Ceramica zămislită de fantezia aprinsă a artiştilor  modelării şi pictării lutului din Dealul Olarilor, unde trăiesc, trudesc şi visează această pasăre măiastră, Cocoşul lor înfuriat, ca un viteaz din basme, gata de luptă, cu coada rotită şi înfoiată şi creasta aidoma chiverei războinicului şi iarăşi la rând, păsările cerului, prevestitor cântătoare, zugrăvite pe covoarele olteneşti, şi toate florile din glastrele pridvoarelor şi ,,fereştilor’’- cum le zic ei - caselor-muzeu fiecare, unde roata nu se mai opreşte niciodată, cu străchinile şi taierele şi ulcioarele şi cănile şi platourile, acestea cât roata carului, unele, nu a olarului, împodobite cu toată bucuria de culori a fâneţelor dinaintea cositului şi cu legenda şarpelui şi a pomului vieţii şi chiar a legumelor cele mai domestice care slujesc mitologia insolită a acestor ţărani, ardeiul gras şi vrejul dovleacului şi apoi râurii de pe pieptarele şi mânecile cămăşilor lor olteneşti.

În această sâmbătă când vorbim, şi în zilele următoare, 1 şi 2 iunie 2013, se petrece la Hurezi cea de a patruzeci şi treia! ediţie a Târgului Ceramicii populare româneşti învestită cu sigla Cocoşului de Hurezi, recunoscut azi ca făcând parte din patrimoniul UNESCO, urmată de Premierea participanţilor din întreaga ţară, la târg şi la concursul naţional.

E timpul să amintim aşadar, pe cei care au făcut să se nască şi să vieze atâta şi să fie încununată cu emblema recunoşterii europene, o manifestare care, în sfârşit, poate să nădăjduiască şi într-un viitor european nu mai puţin fericit.

Mă gândesc la sugestia mai veche pe care am făcut-o mai multor miniştrii ai Culturii la rând, fără niciun răspuns, ca şi când aş fi vorbit în pustiu, să se organizeze la Hurezi o Academie a Ceramicii Europene, în vatra Cocoşului de Hurezi, unde să se întâlnească ceramişti din toate ţările Europei în tabere anume, a căror activitate, prin artiştii invitaţi, să consolideze tradiţia europeană a ceramicii şi să se finalizeze anual cu o mare expoziţie de ceramică europeană şi aceasta chiar în vatra Hurezilor, în zilele Cocoşului de Hurezi.

Dar să ne întoarcem la ediţia de astăzi, a 43-a!

Îmi iau riscul, în blogul pe care sper să-l citiţi, sustras voit şi ostentativ sterilei agitaţii politicianiste până la sufocarea jurnalisticii şi, în general, a intervenţiilor majoritare şi mai mult decât atât, din spaţiul comunicaţional românesc actual şi, bineînţeles ştiu asta, a ,,consumatorilor’’ de media, îmi iau riscul, zic, să aduc la lumina meritată trei doar dintre numele strâns legate de acest autentic act de cultură.

Este vorba, mai întâi, de un Apostol al cauzei artei populare româneşti şi a civilizaţiei rurale în general, Profesorul Gheorghe Deaconu împătimit de această datorie firească, dar atât de ignorată azi, de a sluji marea tradiţie culturală românească. El este cel care a inspirat şi a făcut să se nască şi să trăiască această operă culturală care este Festivalul hurezean al ceramicii, devenit sufletul mobilizator al întregii ceramici creată în geografia culturală românească. Omul acesta este, realmente, un model pentru ceea ce ne place să numim un dascăl de cultură naţională şi de conştiinţă a identităţii naţionale.

Lui i s-a alăturat, credincios, un alt profesor de elită, Elena Stoica. Domnia sa a dus şi duce mai departe cu un devotament emoţionant, lucrarea lui Gheorghe Deaconu, în aceste grele momente pentru cultura noastră în general, aflată la periferia interesului clasei politice, s-ar putea spune considerată un ,,viciu’’ care nu intră defel în corola păcatelor unei ignoranţe enciclopedice.

În sfârşit, mă opresc acum la opera unui cercetător savant al ceramicii, ca fenomen popular, profesor Corina Mihăescu, dedicată în ultimii douăzeci de ani creatorilor din Dealul Hurezilor, olarilor hurezeni, care şi-a consacrat artei lor cea mai importantă parte a activităţii domniei sale în domeniu, stând răbdătoare lângă roata olarilor aceştia, primăveri şi veri şi toamne şi ierni la rând, lângă fiecare roată aproape, rezultatul fiind un excepţional Album numit chiar Ceramica de Hurezi, autoarea devenind căuzaşul principal al înscrierii acestei realităţi artistice unicat în patrimoniul UNESCO. Chiar şi stufoasa birocraţie a susţinerii administrative şi, apoi, savant ştiinţifice a cauzei i se datorează în cea mai mare măsură, ca să nu spun în totalitate, şi iată, azi, la cea de a 43-a ediţie a Târgului Hurezilor, Târgul devine unanim recunoscut placa turnantă a unei îndeletniciri ajunsă artă naţională şi acum cu pecete europeană, Ceramica de Hurezi.

Am ţinut să fiu cronicarul momentului sărbătoresc, venind şi eu dintr-un spaţiu olăresc: Slătioara mea vălceană fiind întemeiată pe satul meu care chiar aşa se numea din vechime, Olari. Olăritul ţăranilor era roşu: străchini, oale şi ulcele şi bobice, cănuţe din care se dau fragii şi cireşele de pomană la Moşii de primăvară, toate din pământ ars, roşu, scos din Dealul Mestecenilor de unde iau şi hurezenii Negrul de Slătioara din care se macină şi se fierbe verdele smalţului horezenesc.    

Din nefericire, la Slătioara nici un copil de ţăran nu s-a mai făcut olar şi văd că şi satul şi-a pierdut numele.

Iată şi de ce este bine să ne bucurăm de recunoaşterea internaţională a Cocoşului de Hurezi, un autentic buletin de identitate naţională.

P.S. : Fac aici o menţiune pentru actualul Primar al Hurezilor, Ilie Fârtat, care a mutat la locul ei Festivitatea de Premiere de la cârciumă în Sala Spătăriei din Palatul Brâncovenesc de la Hurezi, cum s-a petrecut întotdeauna ceremonia amintită.

De asemenea, îmi place să sper într-o binevenită sustragere de sub fatalitatea schimbărilor politicianiste şi electorale a Direcţiei Judeţene a Culturii şi păstrarea doctorului în istorie Florin Epure, acesta şi autor al unei importante lucrări consacrate marelui voevod Matei Basarab. (Am citit atent şi cu interes lucrarea şi o apreciez.)