Fals jurnal de ieri şi de azi: Prostia – dar şi răutatea „enciclopedice“

Filosoful Petre Pandrea a lansat după război, mi se pare, în agitata presă a vremii, cu trimitere la un anume editor, această formulă umoristică dar şi vitriolantă „era (editorul) de o incultură enciclopedică!”.

„Andrisantul” poate fi mai ales azi uşor de aflat în atâtea domenii ale vieţii social-politice şi nu trebuie să îl cauţi prea mult ca să îi dai „scrisorica”.

Unită cu prostia, „enciclopedica” însuşire a analfabetismului generalizat la o scară cuprinzătoare şi destul de înaltă, poate să facă uşor prozeliţi, atunci când pe ipochimeni îi apucă destul de rău şi criza patriotardă.

Ecoul acestei prostii „enciclopedice” e uşor de imaginat şi poate „însufleţi” destui spectatori cuminţi şi inocenţi la spectacolul politic şi social al zilei.

Iată, de pildă, „cazul” unei catedrale ortodoxe dintr-un binecuvântat orăşel de provincie, altfel cu o tradiţie culturală greu de susţinut azi, din păcate. Ierarhul locului, harnic gospodar şi bărbat învăţat şi dedicat cu o rară dăruire înfloririi şi îmbogăţirii universului păstorit a apelat, fireşte, la iconografia canonică, înconjurând inspirat, mi se pare mie, intrarea lăcaşului de cult – mai exact peronul larg realizat într-adins de ierarh, cu un cordon de palmieri în vase de lemn aşa cum se întâmplă în atâtea capitale europene. Imaginea lăcaşului alb pare acum coborâtă dintr-o icoană creştin-ortodoxă, care la rândul ei, se ştie, este adesea decorată cu palmieri sau tuia uriaşi.

Ce spun însă neaoşiştii enciclopedici? Nu e în ordine! - se agită ei, confundând pesemne edificiul unei catedrale cu arhitectura discotecilor şi barurilor de pe litoral, care şi ele, sigur, sunt o „şcoală” de educaţie şi cultură „enciclopedică”, şcoală cu care se mulţumesc destui dintre cei născuţi să nu facă nimic şi să-şi dea tot timpul cu părerea.  

Neaoşiştii enciclopedici ar fi vrut, poate, un brâu de mesteceni, de fagi, de zarzări, de pruni albi pentru ţuica ortodoxă bătrână, nu-i aşa?!, patriotismul lor gălăgios însoţindu-i agresiv în comentarii.

• Ce caută palmierii în jurul lăcaşului nostru creştin-ortodox?

Bieţii de ei, care se aşteptau la cordonul de pruni albi, uită brusc dacă au văzut vreodată, peisajul zugrăvit într-o icoană dintre acelea care se străduiesc să ne evoce universul biblic. Bieţii de ei – unii, cel puţin – nici nu ştiu la ce icoane se închină! Măcar dintr-o călătorie turistică în Ţara Sfântă ar fi aflat că drumul de la aeroport spre Ierusalim e străjuit de palmieri şi de tuia, că Ierusalimul şi Bethleemul ocrotesc sau sunt ocrotite aceste cetăţi şi de palmieri! Există, desigur, şi un canon al icoanei creştine pe care apelul la palmieri nu-l încalcă, ci dimpotrivă.

Există, însă, şi o răutate omenească din nenorocire, care ne însoţeşte adesea şi care ne împiedică să ne bucurăm de frumos, de strădania unui aproape al nostru, ca să ne facă lumina mai bogată şi viaţa mai frumoasă. Aflu că şi unii slujitori în reverendă ai ortodoxiei locale neaoşişte - spre binele nostru foarte puţini – se simt „datori” să-şi facă bine cunoscută şi apăsată opiniunea contra palmierilor. Şi oficiali mărunţi, administrativi, care vor trece prin istoria urbei cu pricina lăsând după trecerea lor urma vântului dinaintea secetei îşi dau şi ei cu părerea atât de apăsat „enciclopedică”. Să nu fie ei curioşi într-o clipă de răgaz în zbaterea lor arhicunoscută pentru binele ţărişoarei şi mai binele buzunarelor lor, mai ales, să cerceteze peisajul descris adesea în icoanele la care se închină sau cu care unii slujesc?

Să nu afle ei că palmierul atât de caracteristic peisajului Ţării Sfinte în care s-a născut creştinismul nu e anti-creştin şi nici măcar ateu?

Şi iată cum ajungem să ne amintim de filosoful Petre Pandrea.