Fainoşagul de a fi ungur în România. De Ziua Minorităţilor Naţionale

Se vorbeşte prea des despre maghiarii din România pe un ton negativ. Când nu îi arătăm cu degetul că ne iau Ardealul, se plâng singuri de greaua soartă de minoritari. Drept alternativă, colegul Istvan Szilagyi (reccsman) vă propune un articol despre avantajele vieţii de maghiar în România, început pe 1 decembrie şi definitivat azi, pe 18, Ziua Minorităţilor Naţionale.

Mai întâi, să lămurim câteva aspecte: 1 decembrie este ziua României sau, mai bine zis, ziua românilor care s-au eliberat şi s-au unit. Ne place sau nu, maghiarii, şi mai ales cei rămaşi în afara graniţelor Ungariei, nu prea au ce sărbători în această zi. De fapt, 1 decembrie este un "memo" anual setat care ne aminteşte de „pierderea Ardealului” şi devenirea din naţiune dominantă în comunitate minoritară. Tocmai de aceea, o bună parte a maghiarilor din România (mai ales generaţiile vechi) percepe această soartă minoritară ca pe o povară şi un prilej infinit pentru a se plânge de condiţiile oferite de statul român.

Dar pentru că azi este Ziua Minorităţilor Naţionale, nu voi vorbi despre aceste îngrijorări, pentru că povestim destul cam tot anul, ci vă ofer cealaltă faţă a monedei: avantajele de a fi minoritar, cel puţin aspectele pe care le percep eu ca atare.

Vorbesc în mod fluent două limbi de circulaţie ardelenească (maghiara şi româna) şi înţeleg încă una (germana) prin care am acces integral la culturi diferite (teatru, cinema, cărţi, etc.) şi societăţi – din păcate, destul de – paralele. Am întâlnit destul de mulţi români care nu ştiau nicio boabă din celelalte două limbi ardeleneşti şi au rămas cu dizabilitatea de a nu putea cunoaşte Ardealul în toată splendoarea sa. Îmi dau seama foarte bine cât de frustrant poate fi când nu înţelegi nimic din ce se vorbeşte în jurul tău sau ce scrie pe plăcuţe, afişe, pliante – mai ales dacă acea limbă e vorbită tradiţional în zonă. Şi eu m-aş gândi tot timpul la teorii conspiraţioniste îndreptate spre distrugerea Statului Unitar Român...

Acumulând astfel de experienţe în cei cinci ani de la Cluj şi încă doi ani petrecuţi până acum la Bucureşti, mi-am propus să devin un pod între români şi maghiari – un fel de vocaţie, aş zice. Mass-media a devenit principalul adversar, iar blogosfera, principalul aliat. Abil fiind să citesc presa în ambele limbi şi să interacţionez cu vorbitorii ambelor, am învăţat să îmi formez opinii mult mai nuanţate şi cât se poate de obiective despre lume. Adiatur et altera pars.

De fapt, stereotipiile naţionaliste m-au îndemnat întotdeauna la dovedirea că sunt mai bun decât sunt socotit, astfel încât am acceptat provocări care m-au întărit atât la facultate, cât şi pe piaţa muncii. După 18 ani de şcoală în maghiară, 5 ani am studiat şi 2 ani am muncit aproape exclusiv în română. Am fost tot timpul în top 20 din sute de studenţi, ba chiar i-am bătut pe aproape toţi colegii români din grupă la un test de lexic şi gramatică – era o satisfacţie de neuitat! Cât despre locuri de muncă mai bine plătite la multinaţionale: nu strică o limbă în plus, să ştiţi...

De altfel, am observat că limba maternă capătă valori şi dimensiuni total diferite în funcţie de calitatea persoanei care o vorbeşte. Cultivarea limbii materne devine o adevărată misiune de supravieţuire pentru un maghiar, fiindcă aceasta diferă radical de limba oficială sau chiar şi de limba dominantă local, iar soarta unei limbi depinde de prestigiul său şi de frecvenţa utilizării sale. O mare parte a românilor îşi dau seama de această miză abia atunci când aleg să trăiască mai mult în străinătate. Vor constata că degeaba învaţă limba străină la perfecţie, limba maternă rămâne instinctuală în lumea viselor, la numărat şi în poezie.

Aceeaşi concluzie se aplică şi simbolurilor naţionale: acestea nu pot fi întâlnite într-o oarecare zi de către un maghiar din România şi tocmai pentru că nu ele nu apar permanent în spaţiile publice, ci doar cu ocazii speciale (15 martie, 20 august, 23 octombrie), li se atribuie o valoare apropape sacrosanctă Şi dacă aţi crede că numărul sau mărimea contează, vă înşelaţi tare mult! Nimic nu poate fi mai repulsiv decât vreo 4 steaguri pe un singur stâlp sau un catârg de 50 m. Mai încercaţi şi o cocardă discretă la inimă, din când în când.

Cât despre identitatea minoritară, vă pot povesti că fiecare întâlnire cu un alt maghiar în orice parte a ţării este o experienţă mult apreciată de ambele părţi şi deseori se află că avem măcar o cunoştinţă comună. Dacă nu, pun pariu că suntem la o distanţă de maximum trei cunoştinţe (ca fapt divers, cică doi oameni aleşi random întâmplătpr de pe glob sunt doar la 6 „paşi” distanţă). Tocmai din acest motiv, am avut mereu impresia că spiritul comunitar şi simţul răspunderii faţă de celălalt pot fi mult mai puternice la o minoritate decât la majoritate. Românii parcă povestesc astfel de experienţe abia atunci când călătoresc în străinătate şi se întâlnesc cu semenii lor.

În fine, nu-mi pot închipui o bază mai solidă pentru solidaritatea mea faţă de alte comunităţi naţionale din România şi din străinătate deopotrivă, respectiv pentru toleranţa mea faţă de alte feluri de minorităţi (religioase, sexuale). De exemplu, nu am avut niciodată percepţia că toţi arabii ar fi terorişti sau că homosexualii ar fi degeneraţi prin naştere. Cum aş putea fi ostil chiar şi în cea mai mică măsură dacă prin discriminare şi intimidare înţelegem acelaşi lucru, simţim acelaşi sentiment?