Fabule europene. Cât de frecventabilă e România

Scor final: 38 la 11. Comentatorul francez al meciului de rugby Franţa - România a reuşit un frumos eseu cînd a spus: „O echipă meritorie. România, ţara lui Ionescu şi a lui Tristan Tzara“. Aş fi vrut ca România să devină o ţară frecventabilă ca lumea.

Altfel, cu o zi-două înainte, antrenorul echipei de rugby a României punea punctul pe i, în presă, înaintea meciului: contează şi cu cine joci meciuri de antrenament, ca să poţi creşte. Şi jucătorii şi spectatorii s-au cam săturat de aceleaşi echipe care se înfruntă. Dar sunt singurele care acceptă să vină în România. Cei „mari” nu vin.

E o bucurie simplă şi adîncă să ştiu că la FILIT, festivalul de literatură de la Iaşi, au fost invitaţi Jens Christian Grøndahl, din Danemarca, sau Guillermo Arriaga, din Mexic. Mă bucur că la Festivalul Dilema veche a ajuns Carl Henrik Fredriksson din Suedia sau Marius Daniel Popescu din Elveţia. Că la Timişoara, la festivalul de literatură FILTM, a participat Jean Mattern  din Franţa sau că vor veni în acest an György Dragomán din Ungaria şi Meir Shalev  din Israel. Că la Festivalul George Enescu a dirijat indianul, din Israel, Zubin Mehta.

România, ţara lui Ionescu şi a lui Tristan Tzara, e frecventabilă cultural. În rînd cu lumea.

Aş fi vrut ca România să fie o ţară frecventabilă ca lumea.

Departamentul de litere al unei  universităţi  de provincie din România  a invitat un universitar din Franţa să ţină o conferinţă. Când a venit, pe email, acceptul, a fost, pentru coteria universitarilor români, o izbândă orgolioasă. De parcă n-ar fi fost ceva normal. Peste cîteva zile, francezul s-a dezis: nu mai vine, între timp şi-a dat seama, confundase oraşul şi universitatea din România cu un oraş şi o universitate din …Polonia.

O anecdotă, desigur. O fabulă care, în micimea ei, vorbeşte în egală măsură despre snobismul occidental, pe de o parte, şi despre cît de frecventabilă e România, pe de cealaltă parte. Aproape că nici nu contează că, statistic, se poate demonstra că sunt străini care investesc din ce în ce mai mult, că există fără îndoială evenimente culturale şi ştiinţifice cu o bună participare internaţională. (Iar în spatele unor asemenea reuşite sunt profesionişti care muncesc enorm şi sunt bani, pentru că obrazul subţire se ţine, în cultură inclusiv, cu bani). Discuţia de faţă e însă despre percepţii şi despre mentalităţi.

Aş fi vrut ca, în percepţia lumii,  România să devină o ţară frecventabilă ca lumea.

Aş fi vrut ca România să iasă din rînd: să nu fie citată lîngă Cehia, Ungaria şi Slovacia, ca unicele ţări europene care refuză cota de refugiaţi. Aş fi vrut ca sondajul INSCOP să arate pe dos. 65% dintre români nu vor ca refugiaţii să se stabilească în România: procentul arată clar cît de frecventabilă este România.

Aş fi vrut ca refugiaţii să vrea în România. Aşa cum vor în Germania. Şi aş mai fi vrut ca Iohannis să nu le strige peste umăr: „Dacă voi nu ne vreţi, nici noi nu vă voiam“.

Va trebui să mai aşteptăm o viaţă. Sau poate mai multe?