De ce trebuie să moară presa care omoară oameni

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Veşti despre Cotabiţă şi alte tragedii
Veşti despre Cotabiţă şi alte tragedii

În fiecare an, organizaţia „Reporters sans frontieres“ ne spune câţi jurnalişti au fost ucişi în timp ce-şi făceau meseria. În România ar trebui făcut un raport despre câţi jurnalişti ucid în timp ce-şi fac meseria.

Ceea ce vedeţi mai jos este o specie jurnalistică nouă. Se numeşte „cross“ - o casetă în care site-urile îşi promovează ştirile cu cel mai mare potenţial de trafic. Aceste casete apar peste tot, ne urmăresc prin tot internetul. De cele mai multe ori, informaţiile din cross-uri sunt mult exagerate, dar sunt şi cazuri în care aceste titluri prezintă ştiri cu totul false. Lucruri care nu s-au întâmplat devin titluri de presă. Aceste minciuni ticluite în redacţii ar putea trece drept benigne. Dar când e vorba de viaţa unui om, minciunile astea exced sfera discuţiilor depre jurnalism. Întrebarea corectă e cine le dă dreptul să facă asta? Nu cumva jocurile de cuvinte despre viaţa sau moartea unui om încalcă dreptul la demnitate?

În ciuda celor apărute în presă, Gabriel Cotabiţă trăieşte

cotabita 2

 „Totul s-a sfârşit. Ce veste a primit familia lui Cotabiţă“. „Înspăimântător. Medicii au făcut anunţul“. „Era inevitabil. Anunţul făcut de medici în urmă cu câteva momente“. „Veste teribilă despre Cotabiţă. Nu mai apucă...“. „Ultima oră. Te cutremuri!“. „Medicul spune că s-a sfârşit“. În ultimele săptămâni am adunat cross-urile despre suferinţa cântăreţului Gabriel Cotabiţă. Ce a păţit acest om în negura dintre viaţă şi moarte reprezintă o culme a abjecţiei în presă românească. Zile în şir am văzut pe internet aceste voluptăţi specifice babelor care se anunţă unele pe altele că cutare trage să moară, dacă nu cumva a şi murit. Presa online a devenit un chiot de înmormântare. Dar, în spatele lui „aoleu, moare!“, ziariştii îşi frecau mâinile de bucurie că traficul e „pe verde“.

Şi mai grav este că site-urile care răspândeau aceste grozăvii asezonau totul cu ştiri despre diverşi cântăreţi care mureau de bătrâneţe. În alte circumstanţe n-ar fi interesat pe nimeni că un saxofonist din America de Sud a făcut stop cardiac şi a murit, dar acum era un bun prilej pentru a aduna nişte mii de afişări în plus cu titlul: „Cântăreţul A MURIT. Medicii nu au mai putut face nimic“. O altă variantă e să pui o poză neclară cu un cântăreţ la microfon iar alături, titlul: „Gata, S-A TERMINAT! A făcut stop cardiac“.

Unii au plusat pentru a indexa mai bine în căutările de pe Google şi au alipit într-o propoziţie cuvintele „Cotabiţă a murit“: o ziaristă a conchis doct că şi dacă mai scapă cu viaţă, Cotabiţă nu va mai putea cânta niciodată. Oricum, ne-a spus-o doar aşa, pentru cultura noastră generală, întrucât câteva rânduri mai jos tranşează problema: „o revenire la viaţă a cântăreţului Cotabiţă este, practic, imposibilă“. Aceasta este povestea din spatele titlului: „Vocea lui Gabriel Cotabiţă a murit“.  

Cei care fac aceste mizerii sunt nişte nefericiţi eşuaţi prin redacţii de ziare şi televiziuni. Locul lor n-ar trebui să fie în faţa calculatorului, dar au făcut facultăţi particulare, sunt oameni cu studii superioare şi nu-şi permit să lucreze chiar oriunde. Ei sunt editori! Au devenit, cu timpul, o cărămidă tare în casa de producţie a mizeriei mass-media. Sunt atât de afundaţi în mlaştină încât nu-şi mai dau seama când ar trebui să se oprească. Au început cu ştiri ciudate despre cercetătorii englezi, au făcut paşi mărunţi către noutăţi şi informaţii la cald din lumea pornografiei, au început să scrie cu majuscule, să se trezească bizonul dacă nu e atent şi trece ştirea pe lângă el. Când n-au avut marfă au inventat. Şefii îi apreciază pe ziariştii ăştia pentru că în turele lor site-ul merge bine. Dacă îndrăzneşti să le spui că greşesc îţi răspund că publicul vrea asta (nu, publicul nu vrea să afle veşti despre morţi inventate) sau că, asta e situaţia, nu fac ei politica editorială (nu, asta nu e politică editorială, e diferenţa dintre un robot prost setat şi un om care-şi îngăduie o secundă de gândire înainte de a apăsa butonul „publish“). Uneori lasă capul jos şi spun că au copii, rate şi alte necazuri, prin urmare au nevoie de bani. Răspunsul la aceste lamentări e următorul: „pentru ceea ce faceţi nu meritaţi nici un pahar cu apă“.

Dar ei înoată bine prin fosele cu fecale ale presei şi ajung, de multe ori, în vârful ierarhiei. De acolo îţi vântură pe la nas, cu aroganţă, statisticile de pe trafic.ro. Ridică din sprâncene şi-ţi spun: „hai să vorbim pe cifre!“. Şi, într-un mediu fără nicio regulă cum e presa online, da, sunt puternici. Când vorbesc „pe cifre“ te fac sa-ţi înghiţi cuvintele.

Nu e nicio fericire să scriu asta, dar „cazul Cotabiţă“ ne învaţă că şi noi, ziariştii, avem nevoie de reguli. Reguli care să omoare presa asta care omoară oameni. Şi când spun „omoară“ nu mă gândesc numai la exemplele de mai sus. Presa poate să omoare în multe feluri: poate să ucidă cultural o generaţie întreagă. De 25 de ani îi dăm zor cu libertatea de expresie şi iată-ne prăbuşiţi în acest hău din care urlăm şi nu ne mai aude nimeni. Mulţi vor spune că e periculos şi că libertatea presei e sfântă. Întocmai, numai că ceea ce vedeţi în pozele de mai sus nu trebuie să mai intre sub umbrela presei. Şi, credeţi-mă, am stat câteva ore cu textul ăsta în faţă, înainte să apăs butonul „publish“.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite