De ce nu ştim să zâmbim

Românii de azi le sunt suficienţi lor ȋnşişi. Ei n-au niciodată chef să fie amabili cu cineva care-i abordează, sunt mereu ocupaţi, au ȋntotdeauna ceva mai important de făcut decât să-ţi răspundă la o ȋntrebare.

„Ce vrea ăsta, mă?!” reprezintă formula expeditivă a celui care se simte agasat de orice formă de interacţiune umană nesusceptibilă de a-i aduce foloase.

Ȋn Occident este ceva mai mult convenţionalism, deseori se zâmbeşte fals, ȋnsă nimeni nu ȋndrăzneşte să fie cu celălalt meltean, cocalar, neam de traistă – mai adăugaţi dumneavoastră substantive din aceeaşi familie semantică. Dacă ȋi zâmbeşti unui om, ȋţi va zâmbi, dacă te ȋncrunţi la el, va face acelaşi lucru. Ȋn lumea civilizată, omul din faţa ta oglindeşte modul ȋn care te comporţi.

Numai ȋn ţara noastră nu se prea mai ȋntâmplă asta. Te comporţi civilizat şi, drept răsplată, eşti luat de fraier. Ȋncerci să eviţi scandalul, punerea poalelor ȋn cap, circul şi rămâi cu buza umflată, cu senzaţia apăsătoare că n-ai fost ȋn stare „să te descurci”.

Creştinismul ȋnvaţă să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine ȋnsuţi, iar celelalte religii monoteiste nu sunt nici ele departe de această poruncă divină. Omul care pune preţ pe asemenea ȋnvăţături se străduieşte să-şi găsească singur un echilibru interior, să facă abstracţie de răul produs de nerespectarea regulilor minime de convieţuire. Asta  deoarece autorităţile statului ȋn care trăieşte nu fac nimic pentru a-şi proteja cetăţenii. Şi a face ceva ȋn această direcţie nu presupune vreun mare efort administrativ sau vreo mare cheltuială bugetară.

Ȋn America de Nord, de pildă, avem societăţi funcţionale pentru că toată lumea aplică, de la vârsta grădiniţei, un principiu simplu, de care sunt convins că aţi auzit şi ȋn România, cândva, de mult: ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. Dacă ar şti românii noştri cât de repede ar putea evolua social aplicând acest principiu, sunt convins că şi l-ar repeta zilnic ȋn faţa oglinzii, ȋncercând din răsputeri să schiţeze şi un zâmbet.

Pentru a te comporta decent nu trebuie să ai, ȋn mod obligatoriu, multă şcoală. Dar nici „şcoala vieţii”, ȋn accepţiunea românească a termenului. Nu există societăţi formate numai din elite, ȋnsă există societăţi formate din cetăţeni conştienţi de obligaţiile lor. Impresia multora dintre străinii care ne privesc cu atenţie este că suntem perfect integrabili ȋn societăţi organizate de alţii, dar incapabili de a ne organiza singuri societatea. V-aţi gândit vreodată de ce oare se ȋntâmplă asta?

Să fie de vină comunismul, politicienii iresponsabili, „biznizmenii” care au devalizat economia? Poate că fiecare a contribuit la asta, ȋnsă mai rămâne un aspect pe care evităm să-l recunoaştem: am pierdut obiceiul de a ne spune unii altora „Bună ziua”, „Vă rog” şi „Mulţumesc”.