Curaj

Nemulţumirea faţă de instituţiile mişcându-se greoi, de legile contradictorii, furnizorii lacomi, serviciile proaste sau de prestaţia clasei politice – iată un numitor comun al majorităţii românilor. Cei care vor să schimbe cu adevărat ceva sunt însă în minoritate.

Ce le lipseşte aşadar nemulţumiţilor vocali, dar resemnaţi? O calitate aparent simplă, dar de-a dreptul inutilă, la limită periculoasă, costisitoare pentru carieră şi liniştea familiei: curajul. Aici nu este vorba despre ipostaza eroică a vitejiei. Etosul curajului nu te îndeamnă să sari din trenul aflat în mers, nici să te iei la trântă cu ursul pe aleea de la Peleş. Cu atât mai puţin să goneşti cu 250 km/h pe autostrada Transilvania. Doar cei care confundă curajul cu iresponsabilitatea şi vitejia cu tupeul se pot mândri cu asemenea isprăvi. Curajul autentic este în bună parte nespectaculos.

Deja în Vechiul Testament, în biografiile profeţilor, vedem cum, în mijlocul confuziei, este suficient ca cineva să spună lucrurilor pe nume. Profetul nu inventează, nu proclamă noutatea şi nici nu face dezvăluiri incendiare. Funcţia lui este a repune în planul lui Dumnezeu un episod de rătăcire. Cu o metaforă ceferistă, el reaşează pe linie trenul deraiat, aducând aminte pasagerilor de menirea acestuia de a ajunge la destinaţie. Curajul profetic rezidă aşadar în onestitea care marchează confruntarea cu realitatea şi în viziune, în gândirea pe termen lung.

La o scară mai apropiată de noi, curaj au avut cei care, în plin comunism, au privit dincolo de el. De aceea au şi rezistat, denunţând minciuna şi spărgând astfel bula de aer contaminat a regimului. Curajoşi au fost şi cei care, în temniţă fiind, fără şansa de a mai ieşi, şi-au salvat sufletul, chiar dacă trupul a avut mai mult de suferit. La fel, tot despre curaj se poate vorbi în cazul celor care iau atitudine în situaţii în care contemporanii lor tac sau chiar profită. În plină demisie etică a majorităţii, vocea celor puţini care nu obosesc să atenţioneze este de două importantă: critică, deschizând în acelaşi timp o perspectivă.

A avea curaj înseamnă nu doar să denunţi ticăloşia, mai ales când este evidentă, ci mai ales să oferi alternative. Fără dimensiune practică, actul de curaj nu ar putea fi deosebit de nebunie sau cinism. Faptul de a indica o ieşire presupune, în profunzime, valori şi repere care nu se negociază. Acestea hrănesc fermitatea, dârzenia, motivează şi încurajează. Aşa ajungem la o posibilă explicaţie a lipsei curajului la mulţi dintre noi: luaţi ostateci de manipularea de după '89, de maeştrii instantaneului, nu mai avem niciun orizont, nicio ambiţie, nicio speranţă că se poate şi altfel. Adică nu mai ştim pentru ce să fim curajoşi.