Cum mi-am petrecut ziua de 22 decembrie 1989

Deoarece în jurul acestei zile suntem copleşiţi de amintirile celor care au fost prezenţi sau au luat parte la evenimentele din 22 decembrie, mi-am spus că ar fi interesant să povestesc şi eu un episod. Este adevărat, acesta nu se înscrie în actele de eroism sau martiriu din perioada respectivă, când zeci, sute de oameni au participat activ la doborârea dictaturii, mulţi dându-şi viaţa pentru schimbările care au urmat.

Înainte de a continua, vreau să precizez: oricât de multe dificultăţi am întâmpinat în aceşti 26 de ani, schimbarea a fost necesară, obligatorie şi binevenită. Că a fost spontană sau organizată, că a fost un complot occidental, rusesc, unguresc sau altele, important este că s-a întâmplat. Comparaţi şansele de azi ale tinerilor, posibilităţile pe care le au să studieze în străinătate, călătoriile pe care le putem face, libertatea cuvântului (uneori poate exagerată) – cu ceea ce am avut până în 1989. Trăiam într-o închisoare din toate punctele de vedere.  Că unora nu le păsa, că pentru mulţi important era că aveau un acoperiş, un apartament în care apa curgea de la robinet (nu caldă, ar fi fost prea mare lux, dar curgea), că toată lumea avea loc de muncă… Atenţie, nu am spus că muncea! – şi asta este adevărat, dar eu nu vorbesc în numele lor. Vă recomand călduros romanul „Sunt o babă comunistă“ al lui Dan Lungu  şi vă veţi lămuri cum stăteau lucrurile.

Cred că fiecare dintre noi are câte o poveste asemănătoare cu a mea. Puse cap la cap, ne dăm seama în ce măsură nu am fost pregătiţi de schimbare, nu ştiam ce să facem, ştiam doar că trebuie ceva făcut şi că vrem ca lucrurile să se schimbe. Unii dintre noi ştiau ce nu trebuie să facem. Poate de aceea, schimbările la noi au întârziat atât de mult şi nici azi nu s-au terminat.

În 1989 eram redactor la redacţia „Ştiri externe“ de la Agerpres. Într-un fel, mă aflam printre cei privilegiaţi, în sensul că eram printre cei informaţi despre ceea ce se petrecea în lume. Deşi Ceauşescu, nesuportând comentariile agenţiilor de presă occidentale despre el, familia lui şi politica lui, sub pretextul lipsei de valută, a interzis agenţiile occidentale de presă, câteva dintre ele  – France Presse, Reuter şi DPA – nu ne-au tăiat fluxul de ştiri, doar că nu le puteam folosi. Dar existau nişte mijloace. De exemplu, agenţia austriacă de presă APA , admisă oficial, prelua ştirile marilor agenţii de presă, iar noi le publicam sub sigla APA. În aceste condiţii, aşa cum am spus, ne aflam printre cei informaţi, ştiam exact evenimentele de la Berlin, Budapesta, Praga sau Sofia, iar la noi – de la Timişoara – şi aşteptam să vedem ce se va întâmpla în Bucureşti. Unii dintre noi, cu scepticism.

Vreau să mai adaug – persoanele vârstnice îşi amintesc – în fiecare sâmbătă, în presa din România, apărea rubrica „Ce scrie presa străină despre tovarăşul Nicolae Ceauşescu“. Se publica o sinteză din articolele publicate în general în presa „exotică“: India, China, Pakistan, ţări africane, ziare care contra cost, bani plătiţi de ambasadele noastre, publicau articolele scrise tot de ai noştri. Până joi, o colegă de-ale mele le primea şi se apuca să lucreze ca sinteza să fie trimisă vineri ziarelor.

Pe 22 decembrie, la prânz, aflasem de fuga lui Ceauşescu. Mai întâi nu ne-a venit să credem, dar apoi, din informaţiile primite, ne-am dat seama că este adevărat. Atunci un grup de colegi, în mod ciudat cei despre care ştiam că sunt securişti, ne-a convocat la o adunare. Scopul: schimbarea conducerii. Directorului general, adjuncţilor lor, secretarilor generali de agenţie li s-a reproşat atitudinea faţă de conducerea de partid, faptul că s-au supus dispoziţiilor, că au dezinformat populaţia, acuzaţiile, după părerea mea, erau doar parţial adevărate, unii dintre ei chiar încercau să strecoare şi ştiri adevărate. Dar zelul „revoluţionar“ al iniţiatorilor nu avea margini.

Au decis schimbarea directorului general – de fapt a fost o rotaţie, l-au numit secretar general de agenţie, omul era totuşi profesionist - şi au declarat: „Şi acum propunem ca director general pe tovarăşul X“. Am rămas cu gura căscată. Tovarăşul X era secretarul de partid al agenţiei, fost ataşat de presă în Grecia şi în Franţa, şi în ambele ţări a fost declarat „persona non grata“ (altfel, un ziarist bun şi un om inteligent). După părerea mea, era cel puţin colonel de securitate. Că era inteligent, s-a văzut imediat deoarece a refuzat imediat funcţia. Omul era atât de compromise, încât a doua zi cei de la FSN au dat dispoziţia să nu fie lăsat nici măcar în apropierea clădirii. La Agerpres – devenit Rompres tot la propunerea „grupului revoluţionar“, cu toate că mulţi dintre noi am fost împotriva propunerii – nu a mai făcut carieră, dar a ajuns redactorul-şef al unei publicaţii particulare, de orientare naţionalistă, consilier al unui ministru. După aceea, i-am pierdut urma. Nici acum nu-mi dau seama dacă propunerea de a-l numi director general, făcută de grupul de ziarişti securişti a fost o încercare din partea acestora de a-şi salva pielea sau, pur şi simplu, dovada prostiei lor, neînţelegerea a ceea ce se întâmpla în ţară.

Dar acest episod mai are un subcapitol. Când s-a terminat şedinţa şi ne-am întors în redacţie, am văzut că colega mea care redacta articolul despre Ceauşescu nu venise cu noi şi lucra de zor.

- „Ce faci, dragă?“, am întrebat-o curioasă.

- „Cum ce, scriu sinteza cu Ceauşescu.“

- „Bine, mă, doar ştii că a fugit, că guvernul a căzut“, i-am spus. Ea a dat din umeri.

- „Mai ştii? Şi dacă se întoarce…“ 

Cred că orice comentariu este de prisos.

Ca un post-scriptum, personal, nu am ieşit în stradă pe 22, dar am mers la redacţie în fiecare zi, plecam noaptea de acasă, stăteam în Drumul Taberei, nu circula niciun mijloc de transport, auzeam cum se trage în jurul meu, opream câte o maşină care mergea în direcţia Casei Presei (pe atunci Casa Scânteii) şi ajungeam până la urmă. Aşa am simţit eu că, cu prezenţa mea acolo, cu faptul că, în sfârşit le putem furniza românilor ştiri adevărate, voi deveni şi eu o părticică a schimbării.