Civilizaţie şi politeţe

Impoliteţea este astăzi un fenomen răspândit în toată lumea. Politeţea nu mai reprezintă de mult o valoare socială în societatea contemporană.

Civilizaţia constă în „modul în care oamenii învaţă să trăiască împreună fără a se jena unii pe alţii, în timp ce politeţea este „un comportament rafinat, care presupune a stăpâni pe deplin un comportament civilizat”. Definiţia aparţine lui Philippe Raynaud, autorul unei cărţi despre „Civilizaţia Epocii Luminilor“, şi o reproduc din dosarul revistei „Le Point“ din 17 iulie consacrat generalizării proastei creşteri în Franţa actuală şi, desigur, nu numai în ea. Ce vrea să spună proastă creştere?

Impoliteţe, mojicie, mitocănie, pe scurt, agresivitate în gesturi şi în limbaj. Mai e nevoie să precizez că România nu face excepţie de la această degradare fără seamăn a raporturilor sociale? Sau că degradarea se manifestă pretutindeni, pe stradă, în mijloacele de transport în comun, în şcoală, în spitale, în întreprinderi, la ghişeele publice, la televiziune, în tot spaţiul public, în definitiv, ca şi în acela privat? Ancheta din revista franceză apelează la sociologi, la jurişti sau la filosofi ai culturii în speranţa de a descoperi cauzele acestei stări de lucruri.

Răspunsurile sunt variate şi câteodată greu de acceptat. Un profesor de drept public e convins, bunăoară, că „sensibilitatea noastră la impoliteţe este exagerată“. Declinul politeţii ar fi  început în secolul XX şi ar fi culminat în mai 1968, iar din 1980 s-ar întrevedea un interes sporit pentru raporturi civilizate. Numai domnul Frédéric Rouvillois poate vedea o legătură logică între cele două aserţiuni, perfect contradictorii, între noi fie vorba. În realitate, politeţea nu mai reprezintă de mult o valoare socială în lumea contemporană. Cât despre civilizaţie, ce ar fi de spus?

Raporturi sociale agresive

Pacienţii îşi insultă medicii sau îi dau în judecată pentru malpraxis, convinşi fiind că ştiu ei mai bine cum stau lucrurile. Am constatat personal teama de astfel de acuzaţii, în cazul unui mare specialist parizian, care mi-a oferit şapte diagnostice posibile pentru o boală, nu din incompetenţă, nici din frica de a greşi, ci pentru că nu voia să se expună unei eventuale plângeri la colegiul medicilor, care i-ar fi putut atrage o anchetă profesională, indiferent de lipsa mea desăvârşită de cunoştinţe medicale. Deşi i-am spus că sunt doctor în litere, nu în medicină, n-a redus numărul posibilelor diagnostice.

Politeţea se învaţă în cei şapte ani de acasă, cu alte cuvinte în familie, susţine un alt specialist. Când şcoala intră în conflict cu normele familiale, între părinţi şi dascăli apar neînţelegeri care se traduc prin insulte şi plângeri penale. Discreditul şcolii e o cauză importantă a raporturilor sociale agresive. Părinţii se socotesc superiori dascălilor şi vor să-şi educe progeniturile în felul lor.

Introducerea în şcoală a unor ore de educaţie civică n-a dat roade tocmai din această cauză. Un „model“ negativ îl oferă VIP-urile. Celebrul actor Gérard Depardieu face pipi într-o sticlă, în avion, în faţa a trei sute de călători. Dominique Strauss-Kahn remarcă în gura mare calitatea feselor unei stewardese, cu o clipă înainte de a fi săltat de poliţia newyorkeză ca urmare a afacerii Sofitel.

Vina şcolii

Despre mitocănia de pe canalele TV am tot scris. Aceea din tramvai, autobuz, metrou sau tren ne-a intrat în sânge. Înghesuiala, frigul sau căldura sunt tot atâtea motive.

Un antropolog american a inventat un concept, proxemie, pentru scăderea sub un anumit nivel, responsabilă de tensiunile din locurile publice, a spaţiului vital necesar trăirii împreună. Edward Hall a calculat că spaţiul necesar dintre noi şi cei apropiaţi nouă ar fi cuprins într-o marjă de 15-45 de centimetri; între 45 de centimetri şi 1,35 metri ar fi spaţiul rezervat conversaţiilor între cunoştinţe; în fine, între 1,20 şi 3,70 metri ar fi spaţiul vital pentru colegi de birou. Proxemia intervine când aceste intervale nu sunt respectate.

Desigur, măsurile cu pricina depind şi de tradiţiile de civilizaţie din diferite ţări. Politeţea nu e un factor universal. Când a vizitat prima oară Sibiul, în 1962, soţia mea, câmpineancă de origine, a fost uimită de politeţea personalului din magazine. O politeţe care m-a uimit pe mine însumi în Franţa anului 1967. Tempi passati (n.r. – timpuri trecute).

Impoliteţea este astăzi un fenomen răspândit, indiferent, s-ar spune, de tradiţiile de civilizaţie din diferitele ţări. Dacă mă întrebaţi pe mine care este cauza, vă voi spune (am şi eu marota mea!) că, de vină este şcoala. Prea mulţi copii neşcolarizaţi, prea puţină educaţie pentru cei care absolvă fie şi clasele obligatorii, prea mulţi părinţi care n-au trecut, la rândul lor, prin şcoală, destui profesori dezinteresaţi sau fără vocaţie, prea multe moaşe (primari, preoţi, părinţi de elevi, directori numiţi politic). Cine are urechi de auzit…