Ca la uşa cortului. Codul proastelor năravuri (3)

Recentele „Ţiganiade” din spaţiul public de la noi nu fac decât să expună, dacă mai era nevoie, predilecţia pentru un tip de interacţiune socială, practicată cu mare plăcere pe aceste meleaguri: cearta în public, bălăcăreala în văzul lumii, scoaterea la iveală a murdăriilor. Scandalul de la Opera Naţională, împreună cu tărăboiul din PSD, arată cum, la români, ridicarea poalelor în cap este o practică firească.

Există un banc vechi în care Bulă merge la Facultatea de Balet şi Bune Maniere şi întreabă: aici e Facultatea de Bune Maniere? Răspunsul ferm pe care îl primeşte de la secretariatul onorabilei instituţii este următorul: Bă, aici e numai bune maniere, că baletul e de tot rahatul. Aşa sunt şi aceste tam-tam-uri primitive la care asistăm în ultimul timp în România. Ele dovedesc că, sub spoiala de civilizaţie, falsă cultură a dialogului şi educaţie civică de ochii lumii, se dezvoltă o cloacă mereu gata de scandal.

Aici, la uşa cortului, mârlănia se deghizează în „schimb de idei”, iar huiduiala a luat locul dialogului şi confruntării de opinii.

În mod clar, spălarea rufelor murdare în văzul tuturor îşi găseşte resursele în convieţuirea gregară, într-un soi de predispoziţie pentru rezolvarea problemelor în gura mare, să ştie tot cartierul. O manifestare tipică de „uşa cortului” este grobianismul grotesc pe care unii îl cultivă ca pe o formă de libertate. A vorbi cum îţi vine la gură şi a face troacă de porci pe oricine şi oricând este parte a trăitului în pragul cortului, unde nu mai există bună cuviinţă. Aici arăţi tuturor zonele intime fără prea multe bătăi de cap, nu-ţi pasă dacă îţi expui întreaga viaţă privată şi nici dacă acest lucru va scârbi sau nu pe altcineva.

Că ridicarea poalelor în cap poate avea loc şi la case mai mari, că nu e o trăsătură a unor subculturi marginale, vedem din exemplul negativ al scandalului de la Opera Naţională din Bucureşti. Că acest nărav e adânc înrădăcinat la noi devine explicit când spectatorii care merg la Operă (şi balet) încep să huiduie artiştii, artiştii îşi fluieră şi îşi înjură colegii, iar managerii acestei instituţii „diafane” se comportă de parcă ar fi pe maidan. De fapt, modul cum au vorbit angajaţii Operei (bugetari finanţaţi din bani publici) pare să fie scos dintr-un manual de primitivism.

Nu e de mirare, deci, că secretarul unuia dintre cele mai importante partide politice din România, care are printre sloganuri cuvântul „demnitate”, îşi permite să-şi înjure colegii, pe modelul învăţat la uşa cortului. Codrin Ştefănescu, acest Kojak al comunicării social-democrate, a transformat PSD într-un circ de proastă calitate când şi-a numit colegul, pe Radu Moldovan, papagal. Iar faptul că printre „urările” social-democrate se numără şi „morţii mă-tii” nu trebuie să ne mire. Şi nici când de la injurii se ajunge foarte repede la bătaie, pentru că abia atunci suntem în plină normalitate de uşă a cortului.

O altă uşă a cortului românesc este astăzi spaţiul virtual, iar Internetul a devenit noua zonă de primitivism comportamental autohton. E suficient să citiţi comentariile postate la unele dintre articolele mele şi veţi vedea cantitatea de zoaie şi de lături pe care semenii mei au găsit de cuviinţă să mi le arunce în cap. O altă platformă ideală pentru reconstruirea cortului mioritic a ajuns Facebook-ul. Acolo oamenii îşi aruncă cele mai dizgraţioase injurii cu o nonşalanţă uluitoare. Am „desprietenit” mai mulţi indivizi care au considerat normal să-mi adreseze jigniri ca şi când acestea ar fi schimburi de replici naturale.

De fapt de aici decurge atmosfera toxică din instituţiile publice şi din relaţiile private de la noi, din nostalgia pentru uşa cortului. De acolo sunt agresiunea verbală, fluierăturile şi bădărănia, balamucul şi tărăboiul. Din necioplirea exersată ca libertate de exprimare şi drept la opinie.

Numai că părerile nu se exprimă sub formă de flegme şi nici ideile nu se pot manifesta sub formă de dejecţii.

În cele din urmă, transformarea Operei într-un spaţiu al comportamentului indecent şi escaladarea scandalului până la paroxism au devenit ireale nu când a apărut Vasile Dâncu împăciuitorul, ci când a fost demis Vlad Alexandrescu.

Pentru că din războiul de la uşa cortului ies terfeliţi tocmai domnii şi lorzii. Scandalagiii se pupă şi apoi se împacă. Ei se simt bine în zoaie şi le place murdăria.