Beton

La noi sau în alte părţi, comunismul a lăsat urme imposibil de ignorat. De la blocurile prea bine ştiute la platformele industriale, dictatura proletariatului a fost una cu „greutate“. Nici cu tranziţia din ultimele două decenii şi jumătate nu ne este însă ruşine.

Cel mai emblematic şantier de la noi, început înainte de 1989 şi aflat azi în curs de finalizare, tranzitând aşadar cu succes epocile, îl reprezintă însuşi Parlamentul, „Casa Poporului“. Una dintre puţinele construcţii vizibile din spaţiu şi cu dimensiuni atipice, rivalizând cu marile complexe regale şi imperiale ale lumii, actualul sediu al Legislativului se plasează estetic dincolo de bine şi de rău. Este pur şi simplu prea mare. Prea greoi, plin de elemente arhitecturale diverse, încărcat, majestuos prin volume, arcuri şi cupole, insinuând un lux nepractic, de faţadă.

Multele cartiere care au apărut la marginea majorităţii oraşelor României postcomuniste nu fac excepţie de la hărnicia betonantă. Habitatul este ratat prin exces. Opţiunea gospodarului pentru plastic, de la geamuri la gard, sau pentru gresia exterioară dă casei un aer de improvizaţie durabilă. Dacă opţiunile sunt aici strict personale, cum arată spaţiul comun trimite nemijlocit la o mentalitate deficitară. Un exemplu paradoxal: goana după profit a îngustat străzile, îngreunând astfel viaţa unor locuitori care se bucură altminteri în casele lor de confort maxim.

Un alt paradox: suntem ţara cu cel mai scump beton. Pentru un kilometru de autostradă sunt necesare peste o sută de milioane de euro. Un record greu de egalat şi care oferă indiciul cel mai fidel al gradului de corupţie. Viteza cu care s-au construit drumurile în ţărişoară este invers proporţională cu averile responsabililor. Întârzierea infrastructurii a încetinit şi interconectarea dintre noi, schimbul de idei şi de mărfuri, comunicarea faţă către faţă şi solidaritatea. Câtă vreme este mai rapid şi mai ieftin să ajungi de la Cluj la Viena decât la Bucureşti, societatea noastră are o problemă de organicitate.

Dincolo de exagerări şi critici otrăvite: cultele religioase au construit în ultimul sfert de secol cât în cinci veacuri. Politica antireligioasă a regimului trecut şi mutaţiile demografice explică, până la un punct, numărul ctitoriilor. Majoritatea acestora sunt pur şi simplu necesare. Unele însă suscită întrebări. Precum aceasta: nu este investiţia în beton şi cea în om dezechilibrată? Dacă, într-o bună zi, după ce coborâm schelele, ne trezim singuri? Mândri de ce am făcut, dar îndepărtaţi de cei în numele cărora am trudit. Nu este un preţ prea mare? Nu cumva numele lui Dumnezeu poate fi luat în deşert şi cu betoniera?