Alegerile pe care le facem sau România adultă

De la cele mai mici lucruri la cele esenţiale, facem mereu alegeri. Alegem, însă, să fim răi sau buni? Facem, practic, această alegere în viaţa noastră? Binele şi Răul sunt, oare, noţiuni depăşite azi, au devenit ele concepte desuete, ţinte neatractive pentru Educaţie, Sănătate, Guvernare, Politici publice etc.?

          Întrebări. De la cele mai mici lucruri la cele esenţiale, facem mereu alegeri. Alegem, însă, să fim răi sau buni? Facem, practic, această alegere în viaţa noastră? Binele şi Răul sunt, oare, noţiuni depăşite azi, au devenit ele concepte desuete, ţinte neatractive pentru Educaţie, Sănătate, Guvernare, Politici publice etc.? Apologia griului, pe care o aud, o văd scrisă adesea, nu mă mulţumeşte. E ca o centură de siguranţă pentru lipsurile noastre: de caracter, de voinţă, de înţelegere. O folosesc atât de mulţi încât, uzată, ea a devenit o relicvă adulată a unei lumi în derivă. Ne ţine tot mai puţin la suprafaţa credinţei în noi înşine şi în rostul celor ce ne înconjoară.

         Flash-backs. Copilul acesta de cinci ani nu ştie ce e Binele şi Răul. Oamenii aceia în uniformă au venit noaptea în casa lor şi i-au luat cu ei pe tatăl lui şi mama lui. Tatăl lui îi strigă: “Să ai încredere. Ne vom întoarce.” Şi au plecat. Casa e nesigură acum. Copilului îi e frică. Ştie că s-a întîmplat ceva rău. Nu e nevoie să i se explice: Răul a venit şi i-a luat tatăl şi mama şi el ştie că Răul s-a întrupat. Unul dintre oamenii în uniformă îi lasă, discret, să îşi ia rămas bun, deşi asta era interzis de superiorul său. Era el bun? Copilul şi fratele său mai mare, au rămas în grija bunicii. Ei văd cu toţii cum Răul face din ţara lor casa lui. Vor mai întâlni vreodată Binele? Dar părinţii? Da, dar peste mulţi ani.

         Omul acesta a ieşit din casă, în acea noapte. Şi-a lăsat soţia, copilul de câţiva ani, speriaţi de împuşcăturile de-afară, ca să meargă acolo unde se trăgea şi unde - cum s-a scris mai târziu pe un zid - “s-a murit pentru libertate”. Nu a plecat ca să lupte pentru libertate, ci pentru că aşa a simţit, a crezut că era Bine să facă. Şi a plecat. Şi a fost împuşcat. Şi a murit.

         Fata are 16 ani. Tatăl ei e, din când în când, violent. Acasă, ea ştie de când era mică, crizele tatălui sunt Răul de care îi e frică. Ea ar vrea să citească. Vrea să facă o facultate. Se roagă să i se întâmple asta, îşi doreşte foarte mult. Tatăl, dar şi mama, îi spun că facultatea aceea nu e bună şi că mai bine ar face o “şcoală” mai practică. Ea ştie că e Bine să facă ce îi spun mintea şi inima. Dar acasă nimic nu o întăreşte în credinţa ei că e Bine ce urmează să facă. Şi, aproape, fără să ştie nimeni, intră la facultate, termină după patru ani, între primii. Şi ajunge, peste zece ani, recunoscută în profesia ei. Se căsătoreşte, are o familie, e mamă. Ea nu o învaţă pe fiica ei ce e Bine şi ce e Rău: ea îi comunică aceste lucruri învăţând-o limbajul şi faptele Binelui.

         Prezentul care nu devine încă viitor. E cel mai chinuitor prezent: nu se mai face odată viitor. Măcar să ni-l arate. Prezentul nostru depinde de alţii? Întrun fel, da. Ni-l putem face cum vrem? Nu, pentru că alegerile noastre nu corespund cu alegerile altora de care depindem. Se presupune că un guvern, de pildă, conduce o comunitate mare a cetăţenilor pentru a-i da această perspectivă: a unui prezent care poate arăta un viitor probabil. Dacă nu o face, înseamnă nu numai că ne omoară prezentul, ci şi că aruncă ideea de viitor în ceţurile unui Rău nedefinit. E dator un guvern să ştie ce e Bine şi ce e Rău? Da, de vreme ce actul guvernamental e, teoretic, pus în slujba Binelui. Niciun guvern nu îşi propune declarat să facă Rău comunităţii (ţara) ale cărei treburi le gestionează. În fapt, însă, cum se ştie, un guvern poate fi emisarul Răului. Face rău din incompetenţă, prostie sau ignoranţă şi invidie. Şi atunci…viitorul nu ne va mai aparţine niciodată. Rămânem prizonieri ai acestui prezent, fără credinţă şi speranţă. Isihaşti fără motiv, dar de utilitate publică.

         Germanii care l-au aclamat odinioară pe Hitler, sovieticii care l-au aclamat pe Stalin, românii care l-au aclamat apoi pe Ceauşescu au făcut-o pentru că au crezut că aşa e Bine, pentru că le era frică dacă nu o făceau? Cum se ştie, au existat ambele motive. Dar atunci când au văzut că e Rău ceea ce le cereau acei lideri, ce alegere au făcut? Majoritatea nu au mai putut discerne; Binele nu mai exista, fiind evacuat de Rău sau metamorfozat în Rău.

         Ce alegeri putem face? Sfera publică în România nu găzduieşte ideile de Bine şi Rău. Preferă zgomotul continuu al timpului care trece. De la tipologia discursului politic la discursurile comunităţilor profesionale, elementele care dau consistenţă prezentului, ce ar trebui definite de etica prezenţei şi a acţiunii în spaţiul public, sunt foarte slab reprezentate. Nimic şi nimeni nu încurajează o atitudine consistentă privind punerea pe drumul drept a ideilor care să construiască  un viitor guvernat de Bine. De ce dispreţuim, de ce ne displace, de ce ne provoacă un zîmbet superior ideea că alegerile pe care le facem nu pot, până la urmă, decât să arate chipul Binelui sau Răului? Amânarea e destructivă, poate fi plăcută sau comodă, dar, de cele mai multe ori, e lipsită de sens. Suspendă prezentul şi nu ne lasă să privim viitorul.

         Copilul e adult? Trăim într-o ţară care nu mai creşte. După ce istoria ei s-a schimbat întrun context tragic, după două decenii şi ceva, perioadă în care au murit mai mulţi dintre cei care erau ţara înainte de 1989, ţara începe abia acum să sufere. Chinurile trecerii în alt stadiu de civilizaţie, experimentul grăbit al europenizării, prin transfer de know-how, împrumuturi, alinieri la standarde, încheieri de alianţe, toate într-un proces accelerat de vitaminizare a culturii democratice, lasă urme. Lipsa unei construcţii etice a noilor raporturi socio-economice, chinuitoarea carte jucată spasmodic a justiţiei, anemia prelungită a puterii de absorbţie a fondurilor europene şi altele, arată un copil chinuit de o creştere lentă, mai degrabă speriat de maturitatea care încă îl aşteaptă. Un corp social încă nestabilizat funcţional, dar cu un bun potenţial, pradă imaturităţilor politice care au dus la multe decizii rele, aşteaptă să crească, să poată ajunge la un randament socio-economic ritmic  şi bun, care să întărească credinţa că viitorul e posibil aici. În absenţa acestei alegeri esenţiale, copilul nu va mai creşte. Nu ne-am simţi bine într-o Românie adultă?