- O mulţime de bani…

- Poate, relativ… Dar am avut rezultate, le ştiţi foarte bine. Şi, oricum, acum am peste 16,000, nu ar avea rost să mă mut pentru mai puţin.

- Mda, ai avut noroc, mare noroc…

- Nu cred că despre noroc este vorba. Norocul şi-l face omul cu mâna lui, ştiţi cum se zice în popor. Şi am muncit mult până să ajung aici, încă din şcoală, mai mult decât alţii. Am fost student bun, la o facultate bună, nu ca alţii, am făcut şi MBA.

- Da, asta am spus şi eu. Ai avut noroc, ai tăi au avut grijă de tine de mic, au ştiut unde să te trimită la şcoală şi au putut să te ţină acolo. Te-au crescut frumos…

- Să ştiţi că trăim într-o societate democratică, unde există egalitate de şanse, oricine poate să ajungă unde am ajuns eu dacă munceşte, şi poate să câştige banii aceştia, şi chiar mult mai mulţi. Şi da, părinţii mei m-au iubit. M-au crescut să mă gândesc la oameni, la lume, la umanitate, la frumuseţe, că viaţa este preţioasă. Întotdeauna am crezut că viaţa ar trebui să fie sărbătorită. Părinţii mei m-au învăţat să urinez în toaletă, să fiu atent în jurul scaunelor de toaletă, să mă spăl pe mâini, mereu cu săpun, să evit oamenii cu gripă, cu bube, cu microbi. Vedeţi, domnule Butunoiu, mie îmi place Beethoven. Viaţa ar trebui să fie sărbătorită. Viaţa este un dar.

Şi îmi amintesc că mama mea dragă, o fiinţă blândă şi bună, îmi spunea mereu când eram mic: ai grijă, să nu treci de Calea Rahovei, sunt copii răi acolo… Şi nu înţelegeam ce vrea să spună. Nu aveam idee. M-am gândit că aşa le plăcea copiilor acelora să fie, să fie răi. Şi că au trăit în anumite cartiere pentru că prietenii lor erau acolo. Oamenii buni s-au adunat în cartierul nostru, formau o comunitate şi era un cartier bun. Oamenii care locuiesc în celălalt cartier îţi fac rău: urinează pe stradă, te bat, te taie, poate chiar te ucid. Dar vedem că toţi cei care fac rău rău se adună în anumite cartiere, cum se adună apa în canalele de scurgere. Şi e teribil. E îngrozitor. De ce ar trebui oamenii să se rănească reciproc? Întotdeauna spun prietenilor mei, ar trebui să fim bucuroşi să trăim. Ar trebui să sărbătorim viaţa. Ar trebui să înţelegem că viaţa este minunată.

Părinţii mei m-au învăţat să fiu pozitiv. Şi la şcoală m-au învăţat la fel, în facultate, şi apoi la MBA. Nu ar trebui să ne decorăm vieţile şi lumea noastră ca şi cum am avea ceva de sărbătorit în fiecare zi? Nu ar trebui să fie clopote din hârtie atârnată de tavan, peste tot, confetti de hârtie, şi baloane albe şi galbene? Nu ar trebui ca oamenii să-şi facă daruri şi să fie apropiaţi unii de alţii? Nu ar trebui să umplem mesele cu prăjituri şi cadouri?

- Şi ai avut vreodată prieteni săraci?

- Vai, dar de ce să nu am nişte prieteni care sunt săraci? Întotdeauna am încercat să mi-i apropii pe cei săraci, dar care sunt morali, pozitivi şi respectuoşi, care au un suflet curat…

- Pari un estet…

- Da, sunt un om sensibil. Îmi place frumuseţea. De pildă, eu cred că chiar şi ţările sărace sunt frumoase. Oamenii săraci au frumuseţea lor. Trăieşti un sentiment minunat dacă reuşeşti să descoperi frumuseţea lumii în fiecare loc de pe pământ. Şi mai cred că operele de artă, inclusiv spectacolele de opera şi balet, pot schimba indivizii şi, prin ei, societatea. Pentru mine, critica socială în piese şi filme ar trebui să fie exprimată cel mai eficient prin folosirea umorului, ca să poată ajunge cât mai uşor la cei năpăstuiţi de soartă.

Şi sunt convins că cea mai importantă contribuţie reală pe care o pot aduce oamenii în rezolvarea problemelor lumii este de a-şi creşte propriile familii în spiritul frumosului şi bunătăţii. Şi mai cred cu toată convingerea că bogaţii şi săracii ar trebui să trăiască în prietenie şi ar trebui să colaboreze pentru a face viitorul mai bun decât trecutul şi prezentul. Da, sunt înconjurat de oameni care sunt fericiţi. Dar chestia interesantă este că toată lumea ar putea fi, dacă s-ar strădui mai mult.

- Da, aşa zici tu? Chiar şi un sărac? Şi menajera despre care îmi spuneai mai devreme? Şi un cerşetor?

- Da, şi un cerşetor poate fi frumos şi chiar fericit. Un cerşetor poate avea buze frumoase, ochi frumoşi. Chiar astăzi, venind spre dumneavoastră, am întâlnit unul, chiar aici, la colţul străzii. L-am văzut cum se apropie, de la mare distanţă. Era bătrân, slab, şi da, arăta foarte rău, aproape de moarte. Dar faţa lui era frumoasă, luminoasă, avea ceva sacru. Aveam nişte bani în portofel. I-am dat o parte dintre ei, şi nu puţini...

Încerc să fiu politicos şi deschis cu toată lumea, de orice condiţie socială, chiar să glumesc cu ei. Le spun şi bancuri, câteodată. Le spun bancuri oamenilor simpli. Glumesc cu paznicul, în fiecare dimineaţă, cu băiatul din parcare. Încerc să fiu tonic şi pozitiv de câte ori pot fi, să-i ajut pe oameni să treacă peste greutăţi. Şi am întotdeauna cu mine nişte pătrăţele de hârtie, ştiţi, din acelea care se dau în cuburi. Scriu mici note cu lucruri utile, după ce citesc un articol interesant, văd un film sau o piesă de teatru, şi le strecor cerşetorilor când le dau câte un ban.

Şi să ştiţi că mă port aşa şi cu toţi angajaţii mei, mereu am avut grijă de ei, am fost atent la toate problemele lor, inclusiv personale, şi am încercat să îi ajut să treacă peste ele. Da, v-am spus despre menajera noastră al cărei soţ a murit anul trecut, din cauza băuturii, şi care e acum singură cu fiul ei cu o boală psihică, săracul de el. Aşa s-a născut, se pare, deşi a început să nu mai ştie ce face abia pe la treizeci de ani. Săracul de el. E îngrozitor... I-am mărit salariul menajerei de două ori anul acesta, şi i-am dat şi primă de Crăciun. De aceea mă iubesc angajaţii şi am putut să am rezultatele pe care le-am avut până acum, şi să ajung la acest nivel. Şi chiar şi foştii mei angajaţi, de la celelalte firme în care am lucrat, încă mai simt o afecţiune pentru mine. Primesc şi acum urări de Crăciun şi de Paşte de la ei.

- Aşa crezi tu, mic idiot inocent şi patetic, că te iubesc toţi? Şi ce crezi că au iubit la tine? Nu cred că bătrâna menajeră te iubeşte, şi nu cred că te-a iubit vreodată. Nu v-aţi iubit aşa cum ai crezut… Şi mai cred că mulţi angajaţi te urăsc, chiar şi atunci când îţi trimit felicitări de Crăciun şi de ziua ta.

- Poate că am supărat pe unii dintre ei, nu spun nu. Dar am fost întotdeauna corect, deschis, transparent, chiar când a trebuit să fiu foarte ferm, în interesul companiei, desigur, însă şi în interesul lor. Deşi ei nu şi-au dat seama atunci, pe moment, că această fermitate era şi spre binele lor. Vedeţi dumneavoastră, domnule Butunoiu, toţi oamenii trebuie să fie învăţaţi să fie competitivi, să se dezvolte în permanenţă, să-şi depăşească condiţia. Am fost ferm cu cei cărora le lipsea spiritul de competiţie, într-adevăr! Dar am fost cu toată bună credinţa şi în beneficiul lor, în primul rând, după cum v-am spus. Fiindcă pentru firmă, chiar dacă ar fi muncit de două ori mai mult, sau dacă şi-ar fi dublat productivitatea, oricum nu era o mare diferenţă. Însă pentru ei da, o diferenţă enormă.

- Diferenţă enormă, zici? I-ai scris asta cerşetorului pe bileţelul pe care i l-ai strecurat odată cu banii? El de ce a ajuns acolo? Nu a lucrat vreodată? Ba a lucrat, a lucrat câte şaisprezece ore pe zi pe câmp, l-am întrebat şi eu într-o zi. Şi menajera ta a lucrat într-o fabrică înainte să se pensioneze de boală, după cum mi-ai spus. Dar de ce munca ta aduce atât de mulţi bani, în timp ce munca lor nu le aduce practic nimic? Spui că „faci“ bani. Ce expresie minunată. Dar cum poţi „face“ atât de mulţi într-un timp atât de scurt, pe când ce ei „fac“ atât de puţin, în acelaşi timp?

- Cred că înţeleg unde vreţi să bateţi. Dar, să fim realişti, ştim cu toţii că nu se poate face totul dintr-odată, nu poţi da tuturor salariile pe care le aşteaptă, şi nici tot ceea ce crede fiecare că ar avea nevoie. Dacă le-am da acum, ar trebui să tăiem de la investiţii, şi asta va afecta viitorul copiilor noştri. Trebuie să existe justiţie socială, desigur, nimeni nu contestă asta, însă în limita posibilităţilor obiective şi a resurselor de care dispunem.

- Justiţie socială, zici? Nebunaticule, iar ai umblat la Wikipedia… Dar ce ştii tu despre justiţia socială?

- Domnule Butunoiu, eu am învăţat la MBA că justiţia socială înseamnă, în primul rând, să respecţi principiul proporţionalităţii. Dacă eu muncesc mai mult şi mai bine, primesc mai mult. Dacă eu contribui mai mult la societate, e normal să primesc mai mult. Dacă am învăţat mai mult, pe când alţii plecau de la şcoală, fumau şi beau prin parcuri, e normal că eu să intru la facultatea cea mai bună şi ei nu. Asta înseamnă justiţie socială, fiecăruia după contribuţie! Dacă eu am o contribuţie de zece ori mai mare la cifra de afaceri şi la profitul firmei, e normal să primesc de zece ori mai mult.

- Şi menajera voastră, ea câtă contribuţie aduce la cifra de afaceri şi la profitul firmei? Chiar dacă ar lucra 16 ore pe zi la voi şi ar spăla nu de două ori mai multe veceuri, ci de zece ori, tot nu ar avea cum să contribuie la cifra de afaceri şi la profitul firmei nici a suta parte din cât o faci tu, liderule, nici a mia parte. Şi atunci, cum calculezi proporţia în cazul ei?

- Înţeleg din nou unde bateţi, şi nu mă las prins în capcană, domnule Butunoiu, să ştiţi! Am muncit ca să ajung aici. Am muncit din greu. Am învăţat. Am lucrat. Am muncit din greu pentru a face aceşti bani şi sunt banii mei, pentru că am reuşit. De aceea consider că îi merit. Am muncit pentru banii aceştia, aşa că îi pot cheltui cum vreau eu, şi nu mi-e ruşine cu ei. Aceasta este baza societăţii noastre occidentale, construită pe principiile justiţiei sociale. Am realizări concrete, şi asta mă îndreptăţeşte să pretind ceea ce mi se cuvine. Am dreptul să mă aştept la anumite lucruri.

Întotdeauna am apreciat oamenii care se străduiesc în permanenţă să-şi îmbunătăţească performanţele. Şi dacă ai performante, ai şi bani. Bineînţeles că am. Tot cercul meu de prieteni e format din oameni care iubesc performanţa. Sunt unul dintre acei oameni, am fost întotdeauna unul din ei. M-am străduit din greu să obţin ceea ce am.

Noi trebuie să vorbim cu cei săraci. Vorbeşte, ascultă, clarifică, explică. Ei vor ca lucrurile să fie diferite. Vor schimbarea. Şi noi spunem: Da. Schimbare. Dar nu o schimbare violentă. Nu furt, nu revoltă, nu răzbunare. Trebuie să fie o schimbare treptată. Schimbarea care îi va ajuta, dar nu va face rău restului societăţii. Moralitate. Lege. Treptat, treptat. Explicăm totul: un contract între două părţi: vă vom da lucruri, multe lucruri, dar în schimb trebuie să acceptaţi ca nu aveţi dreptul doar să luaţi ceea ce doriţi. Vom oferi lucruri minunate. Staţi jos, aşteptaţi, nu încercaţi să înşfăcaţi. Cel mai important lucru este răbdarea, aşteptarea. Vom da mult mai mult decât acum, dar sunt anumite probleme care trebuie rezolvate mai întâi. Iată, acestea sunt lucrurile pentru care trebuie să aşteptăm.

În primul rând, trebuie să muncim mai mult şi mai productiv, astfel încât să fie disponibile mai multe resurse pentru toată lumea. În caz contrar, dacă vă oferim acum mai mult, vom avea cu toţii mult mai puţin în curând. Când vom munci mai mult şi ne vom dezvolta mai mult, putem avea cu toţii mai mult – o parte din creştere va merge la voi. Dar cel mai important este că, odată ce există acest surplus, trebuie să ne asigurăm că prevalează moralitatea. Moralitatea este cheia. Anul trecut, am realizat mai multe şi am acumulat mai mult, dar nu v-am dat mai mult. Toată creşterea a fost păstrată pentru noi înşine. A fost greşit. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în anul precedent şi în cei de dinainte. Dar nu va mai fi aşa de acum înainte. Trebuie să-i convingem pe toţi să accepte moralitatea şi anul viitor le vom da creşteri.

Am ajuns la un nivel de dezvoltare tehnologică, economică şi socială, în care toate problemele, de orice natură, pot să fie rezolvate. Violenţa se va putea opri. Din acel moment, nu vor mai fura, nu vor mai omorî. Din acel moment, o linişte veşnică, statul de drept. Aşa că trebuie să aşteptăm cu toţii. Şi în timp ce aşteptăm, trebuie să fim atenţi. Pentru că ştim cum sunt oamenii. Ordinea lumii nu este atât de simplă şi de dreaptă, oricât de mult am dori-o noi, şi oricât de mult am lupta noi pentru a o îndrepta, atât cât se poate.

- Totuşi, ordinea lumii nu este fundamental nedreaptă, pentru că ai primit deja o parte din lucrurile pe care ştii că meriţi să le ai, şi este normal că toţi oamenii care sunt ca tine să primească partea pe care o merită. Ceea ce înseamnă că este normal că toţi ceilalţi să primească ce rămâne, după ce cei merituoşi îşi primesc partea lor. Ştiţi că ceea ce aveţi este ceea ce meritaţi, şi asta înseamnă că ceea ce au ei este ceea ce merită. Ei au ceea ce este potrivit pentru ei. Şi trebuie să înţelegem cu toţii asta şi să acceptăm ordinea justă a lucrurilor. Dar nu-mi iese menajera voastră din minte... Cel mai ciudat lucru din toate mi se pare că, deşi sentinţa menajerei era stabilită la naştere, soarta ta nu era stabilită dinainte, ci era în mâinile tale şi ale părinţilor tăi…

- Dar nu este vina mea că m-am născut cu o şansă mai bună în viaţă decât menajera. Nu e vina mea că am bani şi ea nu. Dar eu nu „am“ banii de la natură, aşa cum am două urechi, de pildă. Banii nu fac parte din mine, faptul că-i am nu este un dat, cum sunt culoarea sau rasa mea. Printr-o serie de evenimente, au venit banii la mine. Dar acesta nu este un destin inevitabil. Păstrarea banilor este doar o alegere pe care o fac, o alegere pe care o fac în fiecare zi.

- Sigur, adesea te gândeşti la suferinţa celor săraci. Întins în patul tău, simţi o simpatie, şopteşti în perna ta nişte cuvinte de speranţă: „În curând vei avea tot medicamentul pentru copiii tăi, curând o casă. Până la urmă va fi bine în lume. Se va produce o schimbare treptată, aşa cum s-a întâmplat în Olanda în secolul al XIX-lea, şi vedem unde au ajuns olandezii…“

Dar în această perioadă de aşteptare, de aşteptare, această aşteptare nesfârşită pentru o schimbare treptată, ei vin să îţi bată la uşă şi strigă, îţi cer să îi ajuţi. Şi tu spui: „Nu pot rezista aceasta bătaie constantă la uşă, toată ziua, zi după zi…“

Dar starea menajerei nu este temporară, ea nu poate face o alegere. Ei i-a fost scrisă o sentinţă pe viaţă. Ea trebuie să cureţe căcatul după tine şi să doarmă în murdărie. Ea va dormi în murdărie în seara asta şi va dormi în murdărie mâine seară şi în celelalte nopţi. Până la moarte.

Menajera este respingătoare, ignorantă. Îşi petrece viaţa în murdărie, făcând lucruri murdare, lucruri dezgustătoare. Poţi să-ţi imaginezi că se întoarce noaptea într-un apartament strălucitor? Sau că mai târziu se duce la un concert? Sau la o piesă de teatru? Nu ar şti cum să le aprecieze. Ce ar face ea cu uleiuri de baie frumoase, prosoape frumoase, săpun frumos? Ţi-o poţi imagina servind fiului ei bolnav psihic, acum trecut de patruzeci de ani, mese bogate, cu legume verzi, proaspete, sănătoase?

Nu, trebuie ca menajeră să se întoarcă acasă noaptea în acel bloc din Ferentari, aşa cum este firea lucrurilor, pentru ca tu şi prietenii tăi să vă petreceţi viaţa hotărând ce produse doriţi să cumpăraţi, să mergeţi la Festivalul George Enescu, o dată la doi ani, şi să contribuiţi la menţinerea standardelor ridicate de performanţă în artă. Modul în care funcţionează lumea nu este în mod fundamental nedrept, aşa că oamenii care vor să facă lumea şi mai bună sunt, în principiu, buni, iar cei care vor să o distrugă, cei care fură pe stradă, hoţii, distrugătorii sunt în esenţă răi.

Tu, din cauza comentariilor tale inteligente despre filmele apărute anul acesta şi a textelor pe care le-ai publicat pe blogul tău, şi pentru cât de supărat ai fost atunci când chelnerul din restaurantul acela a adus la masa ta homarul viu, spunându-ţi că urma să fie aruncat direct în apă clocotită în bucătărie, pentru cina voastră, îmi închipui că te consideri cea mai educată şi mai admirabilă fiinţă umană, în timp ce menajera, care a lăsat şcoala în clasa a opta, fiindcă a rămas însărcinată, e cea care trebuie să plătească toată viaţa pentru că l-a crezut pe acela, într-o noapte. Şi copiii ei la fel, pentru zece generaţii de acum înainte…

Da, săracii sunt proşti. Nu au învăţat ce şi când trebuia, nu s-au dus la şcolile bune, ba unii dintre ei nu s-au dus deloc la şcoală. Copilul acela sărac nu a înţeles, când avea şase ani, cât de importante sunt şcoală, dezvoltarea permanentă, autoperfecţionarea şi autodepăşirea pentru viaţa care era în faţă. Nici la şapte ani, nici la zece nu a înţeles. El, un mic prost, a văzut că ceilalţi copii joacă fotbal pe maidan, şi s-a dus şi el. Nu a văzut pe niciunul dintre ei ducându-se la bibliotecă. A auzit despre bibliotecă, i-a spus învăţătoarea, însă dacă nu a văzut pe nimeni intrând acolo, a zis că nu e bună.

Şi da, ai avut noroc că te-au trimis la o şcoală bună. Şi copiii tăi vor avea acelaşi noroc, şi încă vreo zece generaţii de acum înainte. Iar copiii menajerei nu vor avea noroc, nici copiii copiilor ei. Menajera e proastă. Şi copiii ei sunt proşti, şi copiii copiilor lor vor fi, şi încă vreo zece generaţii de acum înainte.

Şi simpatia ta pentru săraci nu schimba viaţa celor săraci. Credinţa ta fierbinte în schimbarea treptată nu schimbă viaţa celor săraci. Părinţii care îşi învaţă copiii marile valori universale nu schimbă viaţa celor săraci. Artiştii care creează opere de artă care inspiră simpatie şi valori etice nu schimbă viaţa celor săraci. Cetăţenii inspiraţi de artişti şi de părinţi să iubească lucrurile frumoase, să simtă simpatie pentru săraci şi să voteze politicieni care spun că vor îmbunătăţi gradual viaţa tuturor, nu schimbă viaţa celor săraci.

Avem nevoie de cei săraci. Nu am putea culege fructele din copaci, nu s-ar putea lua atâta de repede excrementele şi îngropa în pământ, nu am putea face curat în casă şi nu ar merge firmele noastre fără săraci.

Dacă săracii nu erau săraci, dacă cei săraci nu ar fi fost plătiţi aşa cum au fost plătiţi, conform principiului proporţionalităţii, nu am fi putut face tot ce facem acum. Dar problema este că săracii cresc peste tot, ca muşchiul, că iarba. Şi că săracii nu uită. Ei nu au sentimente frumoase, nu ştiu ce e morala, nu ştiu ce e iubirea, ei trăiesc în furie. Ei mănâncă furie. Vor să ne tragă în mocirlă şi să ne termine, să ne fută femeile, vor ca noi să dispărem de pe faţa pământului cât mai repede posibil.

Ştim că unii sunt sunt violenţi, cei care nu vor să aştepte. Aceştia sunt distrugătorii. Copiii lor mor, sunt bolnavi. Nici un medicament, nimic în picioare, nici un loc de trăit, vomă pe străzi. Aceştia sunt cei care sunt înnebuniţi de furie, cu pofta lor de răzbunare. Ştim ce au planificat. Ne-am imaginat de o mie de ori.

Dar noi trebuie să le explicăm celor săraci, să-i învăţăm să înţeleagă nişte lecţii sângeroase din trecut, să conştientizeze toate crimele comise de rebelii şi revoluţionarii violenţi. Să-i învăţăm pe săraci ca nu trebuie să încerce niciodată să profite de putere, pentru că domnia celor săraci va fi întotdeauna incompetentă şi va fi întotdeauna crudă. Cei săraci sunt de însetaţi de sânge. Sunt needucaţi. Ei nu au competenţe, nu au skills şi nici maniere. Şi trebuie să înţeleagă că visătorii, idealiştii, cei care spun că îi iubesc pe cei săraci vor deveni în final criminali, iar cei care pretind că pot crea ceva mai bun vor sfârşi întotdeauna prin a crea ceva mai rău. Săracii trebuie să înţeleagă aceste lecţii esenţiale, capitole din istorie. Şi dacă nu le înţeleg, trebuie să le fie îngrădit dreptul la acţiune violentă. Aceste lucruri nu pot fi permise.

Şi aşa îi vom învăţa pe cei săraci că da, da, le vom da lucruri, dar vom decide noi cât de mult vom da şi când, pentru că nu le putem da totul dintr-odată, desigur.

Omule, spui că tot ce ai realizat până acum şi tot ce ai obţinut, grămada aceea imensă de bani, sunt rezultatul firesc al muncii tale. Poate şi al conjuncturii şi al unui dram de noroc, ai adăugat tu la un moment dat. Da, aşa este, numai că proporţia e exact pe dos. „Dramul“ despre care spuneai, nu în faţa norocului trebuie să stea în fraza asta... În picioarele goale, lângă menajeră, singura mare diferenţă fundamentală este cea de noroc.

Nimic nu se schimbă în viaţa celor săraci. Nu există nicio schimbare. Treptat, schimbarea nu se întâmplă cât vor trăi ei. Munciţi, deci, dezvoltaţi, păstraţi, păziţi. Mergeţi înainte, până la capăt, până veţi avea totul. Ceilalţi vor da înapoi, se vor retrage, vă vor oferi ceea ce doriţi sau vă vor vinde ceea ce doriţi pentru preţul pe care îl stabiliţi. Ei nu au de ales, pentru că sunt bolnavi şi slabi. Au devenit „cei săraci“.

PS: nu eu am scris textul acesta, ci Wallace Shawn. Eu am schimbat doar locul acţiunii şi numele personajelor...