Unul dintre participanţi mi-a relatat în ce au constat învăţăturile americanului. Cea mai importantă a constat în definiţia ştirii de presă. Pe atunci era vorba aproape exclusiv de presa pe care o numim astăzi scrisă, televiziunea contând prea puţin.

Mi s-a întâmplat nu o dată în timpul din urmă, mare consumator de presă fiind eu, să-mi amintesc cele câteva criterii considerate de profesorul american de jurnalism ca definitorii pentru o ştire. Mai exact, să remarc cât de rar sunt respectate aceste criterii în presa scrisă sau în mass-media actuală, deşi presupun că jurnaliştii pe care îi ascultăm sau citim zilnic sunt absolvenţi ai unor facultăţi de jurnalism, pardon, de ştiinţe ale comunicării. Doar că, de când jurnalismul se pretinde a fi una dintre aceste ştiinţe, abia dacă se mai observă o umbră de caracter ştiinţific în ştirile noastre cele de toate zilele.

Partea proastă este că senzaţionalul cel mai ieftin prevalează asupra valorii reale a informaţiei şi presa se tabloidizează pe zi ce trece.

Mai multe lucruri sar în ochi sau în urechi fiind vorba de ştiri. Voi menţiona câteva. Primul este aprecierea greşită a informaţiei care stă la baza ştirii. Nu orice informaţie este şi o ştire. În al doilea rând, trebuie să se ţină cont de faptul că ordinea în care sunt prezentate ştirile nu este facultativă. Ştirile de pe coperta ziarului sau cele anunţate în debutul buletinului se cade să fie totdeauna cele mai importante.

Există desigur presă şi presă: ceea ce pretindem unui ziar serios diferă de ceea ce aşteptăm de la un tabloid. Partea proastă este că senzaţionalul cel mai ieftin prevalează asupra valorii reale a informaţiei şi presa se tabloidizează pe zi ce trece. Mai de fiecare dată ştirea senzaţională e aceea cu care se începe. 

În al treilea rând, ştirea trebuie să fie temeinic verificată (din cel puţin două surse independente, susţinea profesorul american). Nu sunt admisibile imprecizia şi incorectitudinea.

Vorbăria sterilă

Ca probă de imprecizie am una relativ proaspătă. În ajun de Paşte, mai toate televiziunile au dat ca ştire a zilei incendiul de la Muzeul Evreiesc din Capitală. Unele se refereau, însă, la Teatrul Evreiesc. Altele, la o clădire vecină de pe strada Mămulari. Singurul element comun era explozia care ar fi declanşat incendiul.

Iată, al patrulea lucru supărător: nereţinerea esenţialului, vorbăria sterilă, „burţile“ informaţiei.

Purtătorul de cuvânt al ISU explica zadarnic că explozia nu fusese urmată de niciun incendiu. Prezenţa pompierilor la faţa locului îi determina pe crainici să vadă flăcări. Nici jurnaliştii aflaţi pe strada unde a locuit Corneliu Coposu nu erau prea siguri de unde şi ce relatează. Drept care, repetau la nesfârşit informaţii incerte şi contradictorii. Iată, al patrulea lucru supărător: nereţinerea esenţialului, vorbăria sterilă, „burţile“ informaţiei.

Cum sunt moderatorii noştri

Al cincilea şi cel mai grav este caracterul tendenţios al ştirii. Este evident că mare parte din ziare şi televiziuni nu sunt independente. Nu există nicio certitudine că ştirea se referă la un fapt real. De obicei ea nici nu constă într-o informaţie, ci într-o interpretare colorată ideologic şi, nu rareori, întemeiată pe partizanat politic.

Moderatorul este o fiinţă amfibie: se vrea jurnalist şi analist în acelaşi timp, gazdă şi oaspete, doritor să culeagă opinii şi să şi le spună pe ale lui.

De altfel, parcă spre a face această tendinţă incontestabilă, televiziunile consacră cea mai mare parte a programelor talk show-urilor, a căror principală menire este de a măcina informaţia la moara partidelor. Şi chiar dacă, în principiu, în studio sunt invitaţi politicieni şi analişti din tabere diferite, opinia dominantă este, fără excepţie, aceea a canalului cu pricina, impusă de către moderator.

Moderatorul este o fiinţă amfibie: se vrea jurnalist şi analist în acelaşi timp, gazdă şi oaspete, doritor să culeagă opinii şi să şi le spună pe ale lui. Cu riscul de a-şi certa invitaţii, încălecându-i pur şi simplu. Asta, pentru că, în loc de întrebări, e bântuit de răspunsuri. Peste toate, e agresiv şi, la limită, nepoliticos şi vulgar. Andrei Pleşu i-a făcut unui asemenea specimen un portret ucigător (la figurat, căci, vorba lui Camil Petrescu, în România nici măcar ridicolul nu ucide).

CNA-ul, divizat şi el politic, ca urmare a modului alegerii membrilor, aplică pedepse deopotrivă de tendenţioase ca şi erorile pedepsite.

Lipsa de cultură

Mai este un aspect demn de atenţie: felul neprofesionist al redactării ştirilor, începând de la limbă, neglijentă, incorectă, urâtă şi continuând cu lipsa de cultură generală a multor ştirişti. Nu numai româna e masacrată, dar şi alte limbi, de preferinţă franceza.

Tot în Săptămâna Patimilor, un crainic îl chestiona pe un actor şi director de teatru despre un spectacol avându-l ca protagonist pe marele pictor francez Toulouse-Lautrec. Crainicul pronunţa Lautrec cum se scrie (cu au) şi nu cum se citeşte (cu o), iar actorul cu o, corect, dar îl accentua, neştiind nici el, se vede, că în franceză accentul cade totdeauna pe ultima silabă.

Ca să nu mai vorbesc despre anacoluturi, acorduri după înţeles sau gafe de tipul „vă puteţi plimba cu iahtul pe malul şi în largul mării”, din recomandarea turistică a unei reporteriţe de televiziune.