Andrei Pleşu

De o bună bucată de vreme, orice (re)întîlnire cu Vestul european este o întîlnire cu policromia multiculturală. Nu în aceeaşi măsură peste tot şi nu cu aceleaşi efecte. Dacă, de pildă, la Paris, strada şi trecătorii ei şi-au schimbat masiv chipul în ultimii ani, astfel încît simpatizantul tradiţional al locului are dificultăţi să se regăsească în „actualitatea“ lui, la Viena lucrurile arată mult mai cordial, mai încurajator.

Criza lumii de azi (şi a României) e boală veche. Iată cum o descrie Alexis de Tocqueville în 1835 (Despre democraţie în America, trad. românească, Humanitas, 1995):

Cu mai mulţi ani în urmă, am dat, într-o antologie, peste o mulţime de texte ale lui Nae Ionescu de o actualitate aproape neverosimilă.

Doamna judecător Niţă rescrie istoria. Nu numai că s-a făcut dreptate, dar s-a aflat şi cum era cu disidenţa sub comunism. Cei implicaţi în anchetarea (fatală) a lui Gheorghe Ursu nu i-au făcut, de fapt, nimic. Întîi că nu era un disident suficient de zgomotos şi doi, că nici nu era disident. Făcea doar afaceri cu valută (dovada: cei 16 dolari care s-au găsit printre economiile lui).

O experienţă caracteristică a memorialisticii este ruptura comică, dar şi potenţial traumatizantă, între ceea ce ştii că ai trăit şi ceea ce se speculează ulterior, cu motivaţii diverse, în legătură cu „bagajul“ tău existenţial. Ai, pe de o parte, faptele biografiei tale şi, pe de alta, ambalajul „hermeneutic“, jurnalistic, „demascator“ al imaginii lor în posteritate.