158 de ani de la dezrobirea romilor în Principatele Române

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
„Practic, neamurile de romi, din cauza/datorită robiei, sunt atât de diverse astăzi, fiind imposibilă o caracterizare unitară a romilor“ FOTO AFP
„Practic, neamurile de romi, din cauza/datorită robiei, sunt atât de diverse astăzi, fiind imposibilă o caracterizare unitară a romilor“ FOTO AFP

Robia ţiganilor a durat mai mult de 5 secole în Moldova şi Valahia şi a contribuit seminificativ la situaţia romilor de astăzi. Azi, 20 februarie (8 februarie după calendarul iulian), se împlinesc 158 de ani de la ceea ce Mihail Kogălniceanu considera a fi un act pentru înlăturarea „păcatele(lor) lor şi ale părinţilor lor de a fi fost ani lungi stăpâni pe suflete de ţigani“.

Perioada lungă de robie a lăsat o amprentă vizibilă pe majoritatea comunităţilor de romi. Robia a însemnat separarea romilor pe sălaşe de robi, fiecare cu o anumită profesie, ceea ce a contribuit azi la formarea subgrupurilor de romi divizate pe criteriu profesional (lăutari, căldărari, fierari, spoitori, ursari, rudari etc). 

Practic, neamurile de romi, din cauza/datorită robiei, sunt atât de diverse astăzi, fiind imposibilă o caracterizare unitară a romilor. Etnia romilor reprezintă o cupolă etnică sub care sunt identificate o serie de grupuri care, se presupune, că au o origine comună. Economia informală şi resursele marginale sunt alte efecte directe al perioadei de 500 de ani de robie. Romii, deşi apraciaţi pentru diversitatea meşteşugurilor pe care le practicau, au rămas în afara sistemelor economice din spaţiul românesc, nefiind deţinători de pământ, ci furnizori de resurse pentru agricultura rurală, scule şi instrumente, obiecte de cult, muzică etc.

Kogălniceanu, la 1891, într-un discurs în cadrul Academiei Române, amintea:

kogalniceanu romi

„Contemporanii mei îşi aduc aminte, şi aci am ca martor pe mai junele meu contemporan, pe colegul meu Alexandru Papadopol Calimach, îşi aduc aminte ce erau ţiganii, sunt acum 50 de ani, chiar atunci când razele civilizaţiunii moderne îmblânzise moravurile în toate societăţile Europei şi când sclavia nu mai avea domiciliu decât în Rusia şi din nenorocire şi în România.

Legea ţării trata pe ţigani de lucru, vândut şi cumpărat ca lucru, deşi prin deriziune numărul sau individul se califica de suflet: am atâtea suflete de ţigani; în realitate, şi mai ales stăpânii care aveau puţini ţigani, îi tratau mai rău chiar decât prescripţiunile legii.

Chiar pe uliţele oraşului Iaşi, în tinereţele mele am văzut fiinţe omeneşti purtând lanţuri în mâini sau la picioare, ba unii chiar coarne de fier aninate de frunte şi legate prin coloane împrejurul gâtului. Bătăi crude, osândiri la foame şi la fum, închidere în închisori particulare, aruncaţi goi în zăpadă sau în râuri îngheţate, iată soarta nenorociţilor ţigani! Apoi dispreţul pentru sfinţenia şi legăturile de familie. Femeia luată de la bărbat, fata răpită de la părinţi, copiii rupţi de la sânul născătorilor lor şi răzleţiţi şi despărţiţi unii de alţii, şi vânduţi ca vitele la deosebiţi cumpărători, în cele patru colţuri ale României. Nici umanitatea, nici religiunea, nici legea civilă nu aveau ocrotire pentru aceste nenorocite fiinţe; era un spectacol grozav, strigător la cer. De aceea, povăţuiţi de spiritul secolului, de legile omenirii, un număr de boieri bătrâni şi tineri au întreprins de a spăla patria lor de ruşinea sclaviei.

Înainte ca chestiunea dezrobirii ţiganilor să fi intrat în consiliile, în planurile de reformă ale ocârmuitorilor, ea a început a se agita prin însăşi îniţiativa parţială a stăpânilor de ţigani. Mulţi din aceştia, şi numărul lor din zi în zi sporea, ori în viaţă, ori mai ales la moarte, îşi dezrobeau, îşi iertau ţiganii. Întrebuinţez cuvântul de iertare, pe care îl gâsim în toate actele de dezrobire; dar reforma era prea grea, ea jignea prea multe interese ca să se poată opera cu înlesnire. Erau ţiganii domneşti şi foarte mulţi; aceştia constituiau un venit mare în bugetul statului; erau ţiganii mănăstireşti şi ai aşezămintelor publice, ale cărora servicii intrau în trebuinţele zilnice ale acestor comunităţi; erau, în fîne, ţiganii particulari, ţiganii boiereşti, care constituiau personalul de servitori în curţile boiereşti, bucătari, vizitii, rândaşi, feciori în casă, slujnice, bucătărese, cusătoriţe. Boierii cei bogaţi aveau chiar capele de muzici sau tarafe de lăutari. Toate aceste funcţiuni se exercitau de ţigani; dezrobirea lor era dar combătută de trebuinţele zilnice şi casnice ale vieţii familiilor, de aceea emanciparea nu s-a putut face decât treptat şi sub două domnii, atât în Moldova, cât şi în Muntenia. Întâia lovire care s-a dat sclaviei a fost legea emancipării ţiganilor statului şi a mănăstirilor. Dezrobirea s-a facut mai întâi în Moldova de către domnul Mihail Sturdza, prin două legi din 31 ianuarie 1844, iar în Ţara Românească de către domnul Alexandru Ghica, prin o lege din 1845. Această emancipare, deşi parţială, era hotărâtoare şi pentru emanciparea ţiganilor particulari, rămaşi încă în sclavie. Toate minţile prevăzătoare au înţeles că ora ştergerii sclaviei de pe pământul românesc sosise şi că dezrobirea ţiganilor particulari nu mai era decât o chestiune de timp. Entuziasmul Divanului ad-hoc era numai înaintemergătorul entuziasmului general ce pe atunci insufla toată România pentru viitoarea sa renaştere. Dovadă, sutele de proprietari care au respins orice despăgubire acordată lor de legiuirea emancipatoare. Numele acestora au fost publicate şi aparţine iubitului nostru coleg, zelosul nostru cercetător şi colecţionar, d-nul Dimitrie Sturdza, să ne împrospăteze memoriei şi istoriei contemporane numele acelora care, prin o generoasă renunţare, au expiat păcatele lor şi ale părinţilor lor de a fi fost ani lungi stăpâni pe suflete de ţigani. Cu o mica mândrie de moldovean, să-mi fie permis de a spune ianuarie 1844, iar în Bucureşti în 1847; cea de a doua, în Iaşi, la 10 decembrie 1855, şi în Bucureşti la 8 februarie 1856.

Reforma emancipatrice a avut în curând efectele sale salutare: afară de ţiganii lăieşi, care încă trăiesc în parte sub şatră, şi afară de ursari, care fac încă meseria de a domestici fiarele sălbatice, dar totuşi se dau lucrului pământului, mai toţi astăzi din celelalte clase de ţigani s-au contopit în masa naţiunii, şi ei nu se mai cunosc decât prin faţa lor smolită şi asiatică şi prin vivacitatea imaginaţiunii lor; altmintrelea noi îi găsim în toate clasele societăţii noastre.

Deşi de la proclamarea emancipaţiunii nu sunt încă îndepliniţi 50 de ani, ţiganii ne-au dat îndustriaşi, artişti, ofiţeri distinşi, buni administratori, medici şi chiar oratori parlamentari.

Mă opresc aici. Sunt sigur că părinţii noştri, dacă s-ar scula din mormânt, văzând progresele ce au făcut sufletele ţigăneşti emancipate de dânşii, nu s-ar căi de reforma umanitară proclamată de ei.“

Biserica Ortodoxă Română este singura instituţie care a deţinut robi/sclavi romi şi, până în acest moment, nu şi-au cerut nici măcar scuze publice pentru lipsa de umanitate cu care a acţionat în numele creştinismului şi a lui Dumnezeu. Se pare că singurii robi de facto ai ortodoxismului românesc (robii lui Dumnezeu) au fost doar romii. Aşteptăm încă acele scuze istorice, nu pentru a condamna contemporanii noştri, ci pentru a ne asigura că această istorie nu se mai poate repeta. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite