1 aprilie nu stă bine în sondaje

Societatea românească a ieşit din totala netransparenţă a ordinii totalitare direct într-o democraţie  a cărei cea mai mare temere a fost aceea de “păcăleală”

Ieri, Adevărul a publicat primul calup de întrebari al noului sondaj INSCOP, realizat la sfârşitul lui martie, în cadrul proiectului Adevărul despre România. Datele le-aţi văzut. Fiind 1 aprilie ieri, am început cu o evaluare a popularităţii zilei respective şi a sărbătorilor laice de primăvară în rândul românilor.

Din start se impune un comentariu. Societatea românească a ieşit din totala netransparenţă a ordinii totalitare direct într-o democraţie  a cărei cea mai mare temere a fost aceea de “păcăleală”. Dupa programul tv nesemnificativ şi, atât cât era, cu funcţie strict propagandistică din vremea lui Nicolae Ceauşescu, după o revoluţie transmisă în direct la televizor, prima grijă a consumului democratic de media a fost aceea că se minte “poporul”, evident, cu “televizorul”. Nu este de domeniul meu o etnologie a zilei de 1 aprilie: de unde vine, cine a “sărbătorit-o” prima dată, cine a adus-o la noi şi ce mari şi subtile semnificaţii are? Sondajul pe care l-aţi văzut ne arată ca nu prea are. “Păcăleala” în România are dimensiuni colective şi, obligatoriu, politice. Pe scurt, e treabă serioasă. Aţi observat, în sondajul nostru, că avem un procent mult mai mare de “păcăliţi” decât de “păcălitori”. Lucru ciudat, având în vedere că, acolo, în segmentul de vârstă al tinerimii urbane,  unde lumea mai ţine să onoreze “tradiţia” de 1 aprilie, chestiunea se rezolvă de obicei prin mici farse reciproce. Eu îi fac o gluma colegului meu şi el mie. De unde atunci procentul mult mai mare de “păcăliţi”, cum ar veni, de victime? Mi-e teamă că, în ciuda întrebării, nu are neapărat legătură cu “tradiţiile” de 1 aprilie.

Prin convenţie, mai în glumă, mai în serios, în proiectul Adevărul despre România, am numit 14 februarie, Dragobetele, 1 martie, 8 martie, 1 aprilie, 1 mai sărbătorile laice de primăvară. Sigur, puteţi argumenta că unele dintre ele au rădăcini religioase, altele, sau aceleaşi, au rădăcini precreştine etc. Nu în această calitate le celebrăm în zilele noastre, mai ales in România. Se vede din avion că nu sunt foarte populare. În ciuda suportului mediatic şi consumerist masiv al unora dintre ele (campioana fiind aici Valentine’s Day) nu creează totuşi fenomene de masă. Desigur, sunt mai populare printre tinerii din urban. Probabil sunt şi mai populare pe segmentul de vârstă 14-18 ani (neîmpliniţi) şi aici vorbim tehnic despre minori, situaţi în afara grupului ţintă al sondajelor de opinie.

Acum mai mulţi ani, Valentine’s Day era un must. Cu cât căpăta mai multă popularitate, cu cât se vorbea mai mult la tv despre sărbătoarea respectivă, oamenii respectabili nu se puteau abţine să nu bombăne. De ce ne trebuie nouă aşa ceva? Oricum, avem 1 martie. Oricum, avem 8 martie. Până la urmă, oamenii aveau cumva dreptate: cel puţin meteorologic, 1-8 martie este o perioadă mult mai bună pentru a sărbători dragostea şi primăvara decât 14 februarie. E iarnă. Sunt zile de 14 februarie care iţi taie cheful să ieşi din casă.

Valentine’s Day a prins cât societatea şi mass-media româneşti au fost în continuă sincronizare cu cele occidentale. Când decalajele s-au mai redus pe ici, pe colo, a dispărut şi suportul social pentru “valentini”. Riposta autohtonistă a fost însă halucinantă. S-a redescoperit Dragobetele, incontestabil mai tradiţional decât “Valentinul”, ruda lui mai latină dar occidentală. Dragobetele ăsta e avantajat meteorologic. E mai spre martie, fie ca îl preferi pe cel de rit vechi sau pe cel de rit nou. Paradoxal, tocmai acest avantaj îl face să fie umbrit total de săptămâna 1-8 martie. Prea multă presiune socială pe părţile implicate şi prea multe sărbători care se referă, până la urmă, cam la acelaşi lucru.

Şi uite cum tradiţionalismul românilor nu a vrut să stea nici în acest destul de greu de digerat comercial Dragobete – deşi ceva promovare publică i s-a facut şi acestuia pe canalele tv în ultimii ani. Uite că tradiţionalismul românilor este vizibil în faptul că, până la urmă, de departe cea mai apreciată sărbătoare laică a primăverii este una cu semnificaţii moderne. Vorbim de 8 martie. Nu este o sărbătoare tradiţională, folclorică, nici una religioasă, nici una hiperpromovată în mass-media, dar este una care se învaţă acasă şi care reuneşte trei componente fundamentale: cultul primăverii, al dragostei şi, mai ales, al mamei. Suportul social este incontestabil. Acuzată iniţial, ca şi 1 mai, că este la bază o sărbătoare cam prea socialistă, 8 martie a reuşit să supravieţuiască prin adaptarea conţinutului la realităţile şi la imaginarul colectiv actual. Ceea ce nu se poate spune despre 1 mai. Să fi fost pur şi simplu 1 mai mult prea ideologizată prin comparaţie, sau să fie de vină faptul că piaţa liberă de după 1989 nu a reuşit să ofere un loc decent în noua construcţie socială şi economică muncii?