Poveşti cu bunici: mamaia Aurica, bunica cu suflet de copil

„Naivitatea nu e un defect, e un mod mai frumos de a trece prin viaţă“, spune Camelia Cavadia despre bunica ei, Aurica. Pentru Camelia, PR manager al postului Pro TV, bunica a fost cea mai importantă persoană. Şi-a dorit să-i onoreze memoria cu un text în secţiunea Poveşti cu bunici, de pe adevarul.ro. Vă prezentăm, mai jos, o poveste caldă şi emoţionantă.

N-am să încep să povestesc despre bunica mea prin a spune că era cea mai bună gospodină, făcea cele mai bune prăjituri, era cea mai pricepută,  pentru că nu era. Nu se pricepea mai deloc la nici unul dintre lucrurile enumerate mai sus. Singurele prăjituri pe care ştia să le facă erau nişte turte pe care le lăsa la crescut, apoi le prăjea în ceaun şi le presăra cu zahăr. Erau bune, într-adevăr, dar alt desert nu mai ştia să facă. Se mai pricepea la făcut azimă în cuptor de lut, adică o pâine de casă necrescută. Si aia foarte bună, de altfel.

La preparat mâncare era cam dezastru  si trebuie să spun că bunicul Ion era un bucatar de o mie de ori mai bun decât ea. Şi nici din cale afară de descurcăreaţă nu era. Abia de ştia să scrie. Scria ca un elev în clasa întâi, silabisind cuvintele. Şi nici cu banii nu ştia prea bine cum e. Dădea una de un pol, cînd trebuia să dea doar 5 sau 10 lei şi bineînteles că beneficiarii nu-i atrăgeau atenţia. Si cu toate astea, ea e persoana pe care am iubit-o cel mai mult pe lumea asta.

Toată lumea îi spunea Aurica, deşi pe ea o chema Maria Tutuluş. N-o pomeneam aşa decât de cele două Sfinte Mării, când îi plăcea să primească în dar mărgele şi să sărbătorească cu bere, şi-n restul timpului uitam cu toţii cu desăvârşire că o cheamă aşa.

Mamaia Aurica era tare mărunţică de statură. Si eu sunt mică, dar ea era şi mai şi. O fărâmă de femeie ce dădea gata ari întregi de săpat porumb şi vie. Rezista doar ea ştie cum – pe arşita de 40 de grade, în soarele năucitor cu o sticlă de apă clocită, o bucată de brânză, 2-3 roşii, câteva fire de ceapă culese din gradină şi un boţ de mămăligă rece. Şi sare. Deşi mama nu era de acord, de multe ori mă duceam şi eu cu ea la săpat de vie. Evident că eu nu săpam. Dar stăteam cu ea. Mă lăsa la umbra unui nuc unde-mi făceam de lucru cât timp ea dădea şi dădea cu sapa la infinit. La prânz mâncam ce aveam în traistă şi totul mi se părea bun, foarte bun. N-am spus asta decât câtorva persoane, dar dacă tot e să vorbesc despre ea, aflaţi că uneori, când mergeam aşa amândouă spre vie, mamaie se oprea să-mi pupe urma tălpilor goale pe ţărână. Voia să-mi arate c-aşa de mult mă iubea. Pentru că, ooo, da, tare mult mă iubea. Iubea şi aerul pe care-l respiram şi pământul pe unde umblam. Şi nu era o figură de stil.

Uneori, când mergeam amândouă spre vie, mamaie se oprea să-mi pupe urma tălpilor goale pe ţărână. Voia să-mi arate c-aşa de mult mă iubea. 

Dar şi eu ce-o iubeam! Doamne, ce-o mai iubeam! De ce o iubeam? Pentru că era bună! Era cel mai inocent suflet pe care l-am întâlnit în viaţa mea. Şi o mai iubeam pentru că – iartă-mă, mamaie! – era prostănacă. În felul acela duios în care poate fi un om. Era genul de om naiv pe care-l puteai suci pe degete după cum îţi era voia. Şi pe baza asta mulţi profitau de ea – fără ca ei să-i pese.

Şi o mai iubeam atât de mult pentru că la fel mă iubea şi ea. Pe mine mai mult decât pe oricine altcineva pe lumea asta. Mai mult decât pe propria fiică, mai mult decât pe sora mea. Nu se sfia să-şi afiseze preferinţa pentru mine şi, de cele mai multe ori, când mergeam cu părinţii la ţară întreba înca din poartă: Cameluş’ a venit? Şi dacă nu veneam, se retrăgea nepăsătoare la ale ei. Nu tu să-i îmbie să intre, să-i poftească înăuntru şi să le arate o minimă bucurie. Nimeni nu-i lua însă comportamentul în nume de rău şi o luau aşa cum era.

Cea mai mare fericire pe care mi-o putea dărui ea mie era să vină la Bucureşti. O învăţase mama drumul şi când era mai tânară şi în putere venea singurică din satul ei, Hulubeşti (comuna Călugăreni, judeţul Giurgiu). Nu se abătea de la drumul pe care-l învăţase pe dinafară şi cum-necum ajungea. Mama ştia cât de mult o iubeam şi uneori puneau împreună la cale tot felul de trăsnăi. „A venit?“, întrebam eu dintr-o suflare când ajungeam acasă după ce toată ziua la şcoală nu mă gândisem decât că am să o revăd. Iar mama spunea scurt. „Nu“.

Muream de supărare, dar totuşi nu-mi venea a crede că nu a venit. Ea era însă venită şi stătea pitită în cămară aşteptând un semn de la mama ca să-şi dezvăluie prezenţa. Când începeam să mă-ndoiesc cu-adevărat că ar putea sta ascunsă pe undeva mă ruga mama să-i aduc ceva din cămară şi hop, dădeam cu ochii de ea. Să leşin de bucurie, nu alta! O pupam de-o albeam şi nu mă mai dezlipeam de ea nici măcar pentru o clipă. Imi făceam lecţiile ţinând-o de mână, mângâind-o mereu pe basma şi pupând-o întruna. O culcam între mine şi sora mea şi ne-o adjudecam, mai mult eu. Cel mai mult o pupam pe gât. Acolo mi se părea mie că e cea mai … gustoasă. Acolo avea pielea cea mai catifelată şi de multe ori exact aşa îi spuneam: ştii unde te iubesc eu cel mai mult pe tine? Si evident că toata lumea ştia – pe gât.

Pe mamaia Aurica o fura tot satul. Pe unele le dădea de bună voie, pe unele nu le mai găsea pur şi simplu. Mama si tata se duceau la bunici cu geamantanele burduşite de alimente si cele trebuincioase, chiar dacă pentru asta erau nevoiţi să facă sacrificii uriaşe şi să stea de nenumărte ori la cozi sau să facă cine ştie ce învârteli pentru a obţine cantităţi mai mari decât cele distribuite prin raţii. Însă oricât de multe aduceau,  mamaia le distribuia mai ceva ca la alimentara.

Era deja ştiut în sat că dacă era ceva ce-ţi lipsea, te duceai la mamaia Aurica.  Chiar dacă nu avea ceea ce-ţi doreai, sigur găsea ea ceva pe care să ţi-l dăruiască. Un lucru era clar: de la mamaia Aurica nu plecai niciodată cu mâna goală. Şi totul gratis. Ce bani, că mamaia le dădea pe degeaba, iar când tataia o întreba de cutare sau cutare lucru, mamaia dădea din colţ în colţ. Ia-le de unde nu-s! Erau deja evaporate. Degeaba îi explicau că toate costă bani, dar mai ales, că nu se găsesc şi e greu să faci rost de ele că ea zicea da, normal că a înţeles şi promitea să nu mai facă. Însă tot ca ea făcea. Şi iar venea mama încărcată şi iar se bucura tot satul.

Şi ce-o mai certau! Doamne, ce-o mai certau! Ţi se rupea sufletul nu alta de cum o încolţeau din toate părţile. Ea tăcea cuminte şi se uita la mine ca la unica ei salvare. Şi-aşa mică cum eram, săream s-o apar. Cum puteam o apăram! Iar lu’ mamaie îi creştea inima de bucurie. Normal că nu eram de acord cu ceea ce făcea, dar cînd vedeam c-o înghesuie toţi aşa, nu aveam cum să privesc nepăsătoare.

Pentru că ştiau că are o slăbiciune pentru mine, de multe ori mă trimiteau s-o învăţ pe mamaia de bine. Să nu mai dea, să nu mai împrăştie la tot satul, să apuce  să se bucure şi ei de tot ce primeau dacă tot făceau ai mei atât de multe sacrificii ca să nu le lipsească nimic. Mamaia mă asculta ca şi când ar fi auzit prima data ce-i spuneam şi zicea hotărîtă:

- Pai să mai dau eu ceva la cineva de-acu încolo? Uite-te la mine de-o mai
vedea careva vreun capăt de aţă! Nimic nu le mai dau. Le spun că n-am!
Da’ nu făcea aşa. Ceva-ceva o îmbuna şi revenea la vechile obiceiuri.

Naivitatea nu e un defect, e un mod mai frumos de a trece prin viaţă.

Si mai vreau sa vă povestesc ceva despre mamaia Aurica. Eu sunt şatenă toată. Adică atunci când m-am născut, ai mei au văzut un copil cu păr maro, cu ochi maro, cu pielea maro.  Toate astea după ce înainte de mine se născuse sora mea, o frumusete de copil alb, cu ochi albaştri, părul negru ca abanosul, pielea albă ca spuma laptelui şi guriţa roşie ca focul. Zic asta ca să vedeţi contrastul. N-am rămas nici eu chiar aşa urâţică, dar pe când eram bebeluş se pare că nu aveai cum să te uiţi la mine şi la sora mea şi să zici că suntem surori. Ei bine, am făcut această paranteză tocmai pentru a întelege că nu eram vreo frumuseţe când eram mică. Na! Ochi căprui, păr castaniu, mai creolă aşa la piele. Ce să fie de capul meu? Şi cu toate astea, bunica mea îmi spunea mereu:

- Mânca-ţi-aş eu ochii tăi albaştri, Cameluşule!
- De unde, mamaie, atâţia ochi albaştri, că-s căprui!
- Lasă că tu ai albul ochilor bleu ca cerul şi nu mai e alta ca tine!, îmi spunea
Ea, cu cea mai mare încântare din lume!
Aşa mă vedea ea de frumoasă! Pentru ea eram specială, eram aleasa ei!

Cînd ne duceam în vacanţele de vară la ţară, eu şi sora mea făceam - ca toţi
copiii - trăsnăi mai mari sau mai mici. Mamaia Aurica nu s-a pierdut cu firea nici când s-a trezit cu noi pe acoperişul abrupt al casei – când, cu toată înţelepciunea şi vorba bună, a reuşit să ne îndrume să coborâm în siguranţă (chiar dacă după aceea s-a burzuluit toată la noi), nici când mi-am rupt ambele oase de la mâna dreaptă, sau când i-am dat surorii mele cu săpăliga-n cap şi i-am făcut o tăietură de vreo doi centimetri. Bunicii ne-au oblijit şi ne-au îngrijit cum au ştiut mai bine şi nu ţin minte să ne fi tras vreodată în viaţă fie şi o singură palmă la fund.

Chiar dacă nu se pricepea să facă lucrurile perfect, mamaia ţinea toată rânduiala casei. Se scula în fiecare dimineaţă la ora 4 şi până spre seară nu şedea nici un pic. Dădea drumul la păsări şi făcea de mâncare la porci şi orătănii, săpa, plivea la câmp sau în grădină. Cînd era frigul mai năpraznic ne ospăta cu carne în sucală (un fel de frigăruie de fier imensă în care înfigea bucăţi din porcul proaspăt tăiat), carne din garniţă şi negreşit un păhărel de vin roşu făcut de tataia Ion, că face bine la sănătate – zicea ea! Cu ea mergeam la colindat, de la ea auzeam cele mai straşnice poveşti cu strigoi şi ursitoare.

Înainte să moară, mamaia Aurica a cerut să mă vadă. Să-mi spună cât de mult mă iubeşte, cât de mult m-a iubit, cât de frumoasă i-a fost viaţa alături de mine. Să plece împăcată că ştiu. De parcă eu n-aş fi ştiut!? I-am spus la rându-mi că suntem suflete pereche şi că ea va continua să trăiască prin mine. Că ea m-a făcut să înţeleg rostul nostru pe acest pământ. De ce trăim, de ce murim. Trăim pentru ca cei ce rămân în urmă să poată povesti cum le-am marcat vieţile. Pentru ca atunci când n-om mai fi, ceea ce le-am insuflat oamenilor să continue să trăiască. Murim, dar continuăm să trăim prin cei pe care i-am atins cu vorbele, faptele, gândurile noastre.

Aşadar, pentru mine mamaia Aurica n-a murit. Mamaia Aurica e în sufletul meu mai vie ca niciodată. Pentru că nu e zi în care să nu mă gândesc măcar pentru o clipă la ea, nu e zi în care să nu mă regăsesc fie şi pentru o secundă în naivitatea ei. Şi-abia acum am înţeles. Naivitatea nu e un defect, e un mod mai frumos de a trece prin viaţă.