Poveşti cu bunici de la cititorii „Adevărul”: „Ea mă aştepta, era ca o lumină care mă călăuzea în întunericul de afară”
0
Cristian Nicolae Balan, cititor „Adevărul”, ne-a trimis o poveste despre bunica Ilinca şi bunicul Gheorghe, alături de un prolog mişcător: „Cred cu tărie că pentru a avea o societate sănatoasă, membrii ei trebuie să beneficieze de o copilărie frumoasă , au nevoie de Bunici şi de dragostea Bunicilor!”
E suficient să închid ochii şi amintirile încep să curgă. Mi-am petrecut copilăria în cartierul Bănesa, strada Marinarilor, într-o casă simplă dată cu var pe interior şi acoperişul captuşit cu smoală. Casa era înconjurată de o gradină cu mulţi pomi fructiferi şi tufe de liliac, mirosul florilor şi al liliacului în serile de vara era de vis şi parcă şi acum, odată cu amintirile îşi face simta prezenţa. Acolo, în aceea casă, mi-am cunoscut Bunicii, acolo de la Ei am învăţat valorile demne de urmat în viaţă.
Bunica Ilinca – a trecut prin multe în acestă viaţă şi totuşi a avut tăria să-mi ofere dragoste şi înţelegere atunci când greşeam. Au fost mulţi copii la parinţi, venea din comuna Sutu Brăila şi pe atunci doar un copil din familie mergea la şcolă, restul la munca câmpului şi la treburile casei. Bunica nu a beneficiat de şcoală, a avut totuşi sansa să se căsătorescă cu baiatul boierului din sat şi viaţa părea să se schimbe pentru ea. Perioada de bunăstare nu a durat mult, soţul ei a decedat la scurt timp de la căsătorie din cauza unei boli la plămâni şi dintr-o viaţă aproape fără griji lucrurile au prins alt făgaş.
Banii care i-au fost daruiţi de socrii ei, ca parte de moştenire şi-au pierdut valoare în scurt timp, ca urmare a devalorizării, începea războiul. Atunci a hotărât să plece la Bucureşti şi tot aici l-a cunoscut pe cel care urma să devină bunicul meu. Şi-au construit acea casă simplă de care pomeneam. În perioada de concentrare, bunicul s-a trezit la Braşov, la apărarea fabricii de armament. Bunica era deja însărcinată cu mama mea. Casa fiind langă aeroportul Bănesa, era foarte expusă la bombardament, aliaţii bombardau aeroportul, fiind ocupat la aceea dată de nemţi. Inevitabilul s-a produs şi o bombă a căzut foarte apropape de casă şi suflul a proiectat-o pe bunica într-un gard, rămânând acolo mult timp fără suflare. Din fericire şi-a revenit, căci altfel nu mai apucam să vă scriu aceste randuri.
Perioada de război a fost grea şi lungă. Mama îmi povestea că mânca untură pe pâine şi terci de ştevie. Cu mine a fost altfel, mă răsfăţa şi îmi făcea tot felul de dulciuri, sigur şi timpurile erau altele. Bunica a lucrat într-o patiserie lângă Gara de Nord, acolo a deprins arta dulciurilor. Fiind ziua de Ajun nu pot să nu îmi amintesc pregătirile care se făceau în casă, mirosul cozonacilor, mirosul de pâine proaspătă şi, mai ales, magia care plutea în aer cu ocazia sărbătorilor, liniştea şi pacea care ne înconjura. Veneam seara târziu de la colindat, îngheţat şi cu desaga plina de covrigi, mere şi nuci şi Ea mă aştepta, era ca o lumina care ma calauzea în întunericul de afară. Am pierdut-o acum 2 ani, în 2010 şi fiind născută în anul 1908 a trăit 102 ani, din care 43 alături de mine. Încă îi simt lipsa şi probabil că nu o voi uita nicicând, aş dori să pot să-i mai mângăi capul alb înca o dată. Aşa cum numai bătrânii noştri ştiu, cu 4 zile înainte să moară, Dumnezeu, în vis, i-a zis că a trimis căruţa după ea.
La aniversarea celor 102 ani ai bunicii Ilinca. Cristian Nicolae, alături de mama sa şi de şi de băieţelul Vladimir
Bunicul Gheorghe – a cunoscut-o pe bunica înainte de începerea războiului. Tătăiţul, aşa îi spunem eu, era un bărbat voinic, blond şi cu ochii albaştri. Petrecea foarte mult timp cu mine, de la el am deprins să meşteresc lucruri. Avea o magazine în care se găseu scule şi unelete folositoare unei gospodării. Aveam impresia că era un atelier magic şi că alături de el puteam face orice. Tot el m-a învăţat să pescuiesc, lacul Herăstrău fiind apropape. Alături de el am fost pentru prima dată la o baie comunală, aşa cum era pe atunci în cartier. Tot cu el mergeam să luăm gheaţă pentru răcitor, pe atunci nu aveau frigider. În perioada sărbătorilor de iarna îmi împletea bice şi îmi făcea clopoţei pentru a merge cu uratul.
Pe bunicul l-am pierdut devreme, era prin 1986, eu aveam în jur de 12 ani şi nu prea înţelegeam ce se întâmplă. Tot mă aşteptam să se facă o minune, era totuşi bunicul meu.N-a fost să fie. Mereu mă tachina că merg la pescuit şi niciodată nu prind şi eu un peşte mare. Chiar în vara următoare, am reuşit să prind un peşte destul de mare, care sigur l-ar fi făcut mândru. Cel puţin aşa îmi spunea bunica.
Cea mai veche aminire cu el o am dintr-o iarnă, aşa cum era iarna odată cu zăpadă mare şi ger, şi cu o sanie veche cu spătar, pe care probabil a folosit-o şi mama mea. Eu înfofolit până peste cap şi el care mă trăgea prin nameţii de afară.
Acum, că este iarnă din nou, mă gândesc la acele vremuri, mă gândesc la Ei şi încerc să-i povestesc băietelului meu de 6 anişori ce copilărie fericită am avut.
Vă propunem, de-acum înainte, să faceţi o incursiune în trecut, fie printr-un comentariu pe adevarul.ro, în secţiunea “Poveşti cu bunici”, fie să ne trimiteţi textele voastre, însoţite de fotografii, la adresa de e-mail contact@adevarul.ro. Ne găsiţi şi pe pagina de Facebook "Poveşti cu bunici" , unde puteţi posta amintiri şi poze dragi. Cele mai frumoase istorii de la cititori şi bloggeri vor fi publicate şi în ediţia de print, şi pe adevarul.ro.
Citiţi poveştile cu bunici ale jurnaliştilor de la "Adevărul":
„Doamnă, pe Brebenel nu-l spală nimeni la fund!”
Tristeţea celui de-Al Doilea Război Mondial: de la Odessa la Munţii Tatra
O iubire cât o viaţă: Nelu şi Ana
Se încarcă comentariile...
