Mamaia mea cu trăistuţă şi cozonăcel

Mamaia si cu mine

Micuţă, slabă, energică, uşor aplecată în faţă, cu o figură prelungă, cu basma şi un păr alb şi atât de frumos, bogat şi ondulat, mamaia mea era minunată. De mai bine de doi ani, în preajma sărbătorilor, îmi trec prin minte imagini ale copilăriei.

Mamaia nu mai este de câţiva ani, însă mi-a lăsat emoţii şi sentimente şi mângâieri care-mi aduc multă căldură şi lumină în suflet.  

Trăistuţa noastră

Am o mulţime de amintiri de atunci până să merg la şcoală, apoi din vacanţe. În Ajunul Crăciunului mergeam la colindat prin sat. Eu şi mamaia. Doar o dată după ce mai crescusem, am mers cu ceilalţi copii, în rest colindam amândouă. Exista un ritual anume care începea de cu seara. Copila avea nevoie de trăistuţă în care să îndese ce primea de la vecini, întotdeauna mere, nuci şi covrigi. Dintr-un ştergar colorat, mamaia îmi cosea o trăistuţă. Îi potriveam aţa în ac (eram faimoasă atunci pentru răbdarea pe care o aveam şi pe care am pierdut-o pe măsură ce au trecut anii), îl împăturea în două, îi cosea marginile, apoi aşeza o toartă şi din mânile ei minunate ieşea trăistuţa mea. Trezitul era un chin. Nu mă deştepta chiar cu noaptea-n cap, mă lăsa să mai fur puţin somn. Dar cine mai putea să doarmă pentru că ne colindau deja copiii din sat. Dimineaţa era frig, iar afurista de sobă parcă-mi făcea în ciudă şi uita să dea căldură. O învăţa mamaia minte, două-trei lemne şi gata. Abia atunci îmi scoteam nasul de sub plapumă. Mă îmbrăca rapid cu hainele puse lângă sobă, ca să nu răcească fata, îmi aşeza trăistuţa de gât şi plecam amândouă prin vecini. Media era cam de zece case pentru că nu îi colindam pe toţi. Aveam preferinţele mele. Şi mamaia la fel. Ne lua ceva timp pentru că nu doar cântam, primeam darurile şi plecam. Nu, acolo se stătea şi la vorbă că doar era o dimineaţă mai puţin obişnuită. De obicei ne întâmpinau femeile casei care mă lăsau să aleg din coşul aşezat lângă uşă ce voiam eu. Luam un măr sau un covrig, apoi mă opream, îmi era ruşine să iau mai mult. Dar aveau ele grijă, iar la final trăistuţa mea aproape plesnea de burduşită ce era. Nu o mai căram eu demult, ci mamaia pentru că e grea pentru fată. Îmi înşiram covrigii pe o sfoară, o agăţam apoi lângă lampă şi mă uitam la ea. Eram aşa de mândră...       

Cozonăcelul

Mamaia mea, nu doar că îmi făceam trăistuţă, dar de fiecare dată când frământa cozonacii şi îi aşeza în forme, pregătea unul mic şi pentru mine, un cozonăcel rotund, crescut într-o cănuţă din metal, copt în sobă. Într-o iarnă, după ce a turnat aluatul în forme, i-a pus pe unii covor, lângă sobă ca să crească, iar pe alţii lângă pat. Aveam un chef de joacă în ziua aia... eram neastâmpărată cum îmi spunea ea.

• Să ai grijă să nu calci în cozonac, mi-a zis..
• A nuuu mamaieee...

Gura aurită a avut. Nu-mi venea să mă joc decât lângă cozonaci. Încercam să mă mut în altă parte, dar îmi săreau jucăriile în preajma lor, lângă pat sau aproape de sobă. De câteva ori era să cad peste ei, i-am evitat la milimetru, întocmai cum fac acum cu mobila din casă. La un moment dat, nu mi-a mai mers, m-am dezechilibrat şi am călcat într-un cozonac. M-au trecut căldurile pentru că ştiam că nu o să mai crească, ba mai rău, dă înapoi. Mi-a fost  frică să ridic prosopul să mă uit, doar l-am aşezat ca să nu se vadă urma călcâiului. M-am cuminţit instant. Am stat cu sufletul la gură şi m-am rugat să nu vadă nimeni ce am făcut. Nu îmi era teamă de vreo pedeapsă (făcusem altele până atunci la viaţa mea), îmi era ruşine pentru că îmi spusese să nu mă învârt pe acolo. Se spune despre sărbători că au şi magie, aşa a fost atunci. Am mâncat cei mai buni cozonaci, crescuseră şi se copseseră bine, erau dulci, pufoşi. Unul însă, când l-a tăiat, s-a frânt cumva de pe la mijloc. Nu m-a răbdat inima şi ani mai târziu i-am povestit...   

Exista o complicitate fantastică între noi două, dezvoltasem demult un limbaj pe care îl înţelegeam doar noi, nici gând să îi mai includem pe mama, unchiul meu sau tata. Cu tataia, fusese altceva de la bun început, şi el era bunicul meu, şi înţelegea bine ce era între noi două... Cred că bunicii şi nepoţii îşi construiesc propriul univers şi mai cred că fără bunicii mei viaţa mea ar fi fost tristă şi lipsită de o experienţă pe care o doresc tuturor. Cea a iubirii necondiţionate pe care ţi-o poate dărui un om, în cazul meu mamaia.