Vorba lungă glonţul scurt

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Uneori, tiraniile se manifestă scurt şi plumburiu. Prin câte un glonţ. Arma oligarhilor români poate fi însă la fel de redutabilă şi de mortală. E vorba lungă a câte unui ministru, ori a stăpânilor săi din studiouri tv.

Printr-un glonţ s-a pus capăt vieţii lui Boris Nemţov lângă Kremlin, îngropându-se, acum exact trei ani, speranţa îmblânzirii putinismului. Nişte cartuşe trase în casa scării au curmat şi viaţa Anei Politkovskaia. Avea să fie urmată sau precedată de un lung şir de victime din rândul autorilor demascând terorista oligarhie kaghebistă păstorită de Vladimir Putin în Rusia post-sovietică.

Au murit astfel, rând pe rând, Natalia Estemirova, Stanislav Markelov, Paul Klebnikov, Serghei Iuşenkov, Serghei Magnitsky. Toţi investigaseră fărădelegile Kremlinului. Până şi Marea Britanie a devenit scena unor crunte reglări de conturi ruseşti ori postsovietice. Or, dacă oligarhiile rămân nedemantelate, iar dictatorii nepedepsiţi prea mult, e imposibil, pe de o parte, să nu producă emuli, iar pe de alta, să ieftinească la bursa asasinatelor plătite moartea en gros ori „la bucată“ de jurnalist.

În ce le priveşte, jertfele, oricât de multe, nu potolesc niciodată foamea de conformism a oligarhiilor. Dimpotrivă, ele aţâţă tot mai intensa sete de sânge a altarului pe care marii mafioţi jertfesc libertatea presei din Mexic până în China comunistă şi din Rusia până în Iran. Astfel, se devalorizează galopant viaţa celor ce devoalează corupţia la nivel înalt şi terorismul de stat care-o însoţeşte unde poate.

Aşa se face că nici UE n-a rămas la adăpost. Mafia cu ramificaţii politice a luat în octombrie viaţa jurnalistei Daphne Caruana Galizia. Iar la o aruncătură de băţ de Bratislava ucigaşi de bună seamă profesionişti l-au împuşcat recent pe un jurnalist de investigaţie şi pe iubita lui. Foarte tânărul gazetar ajunse pesemne cu ancheta sa prea aproape de interesele oligarhiei mafiote a Slovaciei lui Robert Fico.

Cine mai dă oare în România mai mult de doi bani pe investigaţii de presă? Nici cât o ceapă degerată nu par a face, în ochii multora, care consideră că „fură ei, dar ne dau şi nouă“ cele, senzaţionale, dezvăluind sursa unor averi fabuloase.

În România se moare, de regulă, mai rar prin violenţe similare. Elodiile ţin capul de afiş cu anii. Se mai dispare, desigur. În ceaţă, precum Codruţ Marta. În Serbia pro-rusă, dacă eşti acoperitul ultranaţionalist PSD-ist Ghiţă. În Costa Rica precum Bica. În Israel ca Schwartzenberg. Ori, mai rar, ca Mazăre-n Madagascar. Dar de ce să fie nevoie să moară prin asasinate efective, profesioniste, duşmanii oligarhiei infractoare şi penale româneşti? Nu se mai aleg hoţii în parlament? Nu mai ajung ei la butoane doar pentru că li s-au dezvăluit matrapazlâcurile?

Cine mai dă oare în România mai mult de doi bani pe investigaţii de presă? Nici cât o ceapă degerată nu par a face, în ochii multora, care consideră că „fură ei, dar ne dau şi nouă“ cele, senzaţionale, dezvăluind sursa unor averi fabuloase. De pildă cea acumulată de un Putin de Dâmboviţa, precum Dragnea. Lumea se uită în schimb cu ochii cât ceapa la asasinarea în efigie a şefei DNA la CSM, la ministerul Justiţiei şi, evident, în studiourile unor televiziuni zise, fake-news primordial, „de ştiri“.

Pe cine să intereseze în aceste condiţii căile pavate cu aur legând Teleormanul de brazilieni, ori palatele baronilor locali mai dichisite decât ale ceauşeştilor, cei obsedaţi de aur şi valută, din care aveau să fie achiziţionate, după execuţia lor, latrinele tv? Într-o ţară, în care se tolerează vesel prezenţa la timona camerelor parlamentare a unor infractori şi penali, jurnalismul de investigaţie e o meserie moartă. O fi având trecut. Dar viitor? Mai greu.

Anterior, acelaşi „Rudotel“ îşi asasinase cu plictiseală irepresibilă auditoriul asomat, de milă pesemne, prin „iexpulzarea“ pe gură a unui interminabil rechizitoriu.

Al României PSD-iste se întrevede mai dulce ca mierea glonţului ei, spre a-l parafraza pe Petru Popescu. E dulceaţa agramatului discurs de lemn cu accent de netrebnic al ministrului Justiţiei. Între bubele cele mai memorabile ale expunerilor sale figurează trista lor originalitate. Autorul lor, un fost îndrumător al cel puţin unei teze de doctorat complet plagiate, încearcă, iată, ca ministru al Justiţiei, să stabilească un record mondial în materie de bizarerie juridico-politică.

Ar dori, în speţă, să fie primul ministru de profil care să-şi pună pe butuci domeniul, prin execuţia publică şi demiterea unui magistrat exemplar, ţintuit la stâlpul infamiei în baza unor acuze inventate şi demontate cu precizie de ceasornic elveţian de victima sa.

Anterior, acelaşi „Rudotel“ îşi asasinase cu plictiseală irepresibilă auditoriul asomat, de milă pesemne, prin „iexpulzarea“ pe gură a unui interminabil rechizitoriu. Avea să-l finalizeze apoteotic şi nemilos printr-o nemaipomenită cerere de revocare a implacabilului inamic public nr. 1 al regimului dragnioto-mafioto-tăricenist. Limbuţia, o locvacitate situată la T.T. în inversă proporţie faţă de inteligenţă, profesionalism şi de numărul în fapt zero de probe, pe care Tudorel Toader a reuşit să le depisteze spre a-şi motiva cererea sa de revocare a şefei DNA, nu e totuşi lipsită de o oarecare noimă.

Ori de contondenţă. Deschide adevăraţilor guvernanţi ai ţării, în speţă mogulilor cu televiziuni, precum şi, în genere, cleptocraţiei, un larg front de comentarii şi atacuri, menite să distragă atenţia de la dezastrul incompetenţei şi corupţiei guvernării PSD-iste şi să ucidă raportarea critică la acte şi fapte veritabile, nu plăsmuite. Ori la diversiuni nu mai puţin catastrofale.

O jignire mai serioasă a românilor, o vexare mai gravă a votului lor, o mai scandaloasă insultare a preşedintelui lor şi un ultraj mai revoltător la adresa instituţiei lor prezidenţiale, mai rar.

Ultima încearcă, ridicol, să reducă semnătura preşedintelui la un automatism, iar pe şeful statului, un oficial ales direct de popor, deci absolut legitim, la un ins cu prestanţa şi libertatea de conştiinţă amputate, diminuându-l la rolul de slugă, de robot şi automat. Ca şi cum Iohannis s-ar afla nu ales de poporul suveran la cârma ţării, ci la dispoziţia şi cheremul unui Slugărel, numit ministru de PSD-Dragnea şi de ALDE-Tăriceanu, în baza hibelor sale de caracter.

Şi ca şi cum a propune o revocare, chiar în răspăr cu avizul, ce-i drept consultativ al CSM, ar putea însemna, automat, potrivit Constituţiei, a o dispune.

O jignire mai serioasă a românilor, o vexare mai gravă a votului lor, o mai scandaloasă insultare a preşedintelui lor şi un ultraj mai revoltător la adresa instituţiei lor prezidenţiale, mai rar.

Iată, cum, împodobită cu panaş ministerial, întărită cu ştaif constituţional şi amorsată cu un afront mortal, chiar şi cea mai neroadă ori diversionistă flecăreală poate, iată, omorî dreptatea şi asasina democraţia, devenind chiar mai ucigaşă decât gloanţele scuipate de automatul lui Al Capone.

Petre Iancu - Deutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite