Viitorul uitat

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Demult, în 1966, pe vremea cînd faima se potcovea cu 99 de ocale de prafuri şi zbura peste plopi plini de pere, un oarecare John Lennon a exclamat decisiv: sînt mai popular decît Isus! În mai puţin de 30 de ani - spun datele sociologice - Lennon a fost înghiţit de uitare.

Fostul superior al lui Isus mai apare prin fotografii ridicole cu yogini tălîmbi şi fete care pictează Make love not war! pe textile purtate neglijent de bărboşi ţinînd galeş între picioare motociclete burtoase.

Urmînd, la rîndul lui, un declin înrăit, subalternul nazarinean al lui Lennon, a căzut mult în urma nemuritorului Obama, viitorul anonim de peste 30 de ani.

Groapa fără fund şi conţinut a amneziei înghite mai lacom decît a făcut-o vreodată. Oameni şi epoci, vîrste trecute şi încă proaspăta zi de ieri se sting, dacă s-au aprins vreodată cu adevărat. Cel mai adesea, nimic nu se naşte spre a trăi dincolo de clipa, titlul din ştiri sau vorba de duh ce îşi pierde îndată autorul.

Trecutul a plecat, după ce a fost declarat inutil, ca o potcoavă lepădată de pe talpa unui pantof elastic. Am dobîndit o infirmitate comodă care pare, mai degrabă, să elibereze decît să împiedice. Trăim convinşi că tot ce a fost înaintea noastră n-a existat sau a existat degeaba. Dar să privim în jur. De pildă, spre anii ’90.

Uităm, dar altfel decît cei dinaintea noastră. Uităm pe rupte şi cu nesaţ, tocmai pentru că ne respectăm cultura. Noua cultură.

Ca orice început de lume, acele timpuri au promis să măsoare, dintr-un trecut încă activ, mişcările noastre bune sau greşite spre viitor. A fost o iluzie repede curmată. După 30 de ani, din mormanul de resturi, cioburi şi silabe, abia mai distingem cîteva figuri. Poate pe Ion Iliescu, deşi numele lui nu mai explică generaţiilor ce vin cît nenoroc a stat la capul noii noastre lumi. Dacă Iliescu e o amintire fără umbră, ceilalţi au fost retraşi cu totul. Au dispărut fără urmă, încleştările, valorile şi imposturile. Ce a fost legea Lupu, cine era Emil Constantinescu şi la ce bun Convenţia Democrată? A fost Coposu contemporan cu Maniu şi a murit înaintea lui Ceauşescu? Şi, de aici, mai departe, alunecînd spre un ocean necunoscut şi indiferent: a fost comunismul o orînduire cruntă sau o boacănă trecătoare a părinţilor noştri dintotdeauna inapţi şi fără cool?

Pînă şi dramele cel mai recente şi deşucheate s-au înecat, silenţios, în uitare. Infernalul şi impudicul an 2012 a dispărut şi îi ţine de urît lui 1912, în bezna amneziei. Actorii şi anti-actorii acelei drame merg înainte, complet purificaţi de contactul cu ororile complotiste, minciunile şi măştile diabolice purtate acum doar şapte ani.

Uităm, dar altfel decît cei dinaintea noastră. Uităm pe rupte şi cu nesaţ, tocmai pentru că ne respectăm cultura. Noua cultură. Acea cascadă de efemeride, iluzii şi pretenţii de supremaţie care va fi măturată, la prima pală de vînt.

Uitarea în care ne îmbăiem e soră bună cu ignoranţa. Uităm, adică, tot ce n-am vrut sau n-am apucat să ştim vreodată. Şi nu numai noi: englezii, germanii, americanii sînt bîtă. În Europa, izvorul cunoaşterii a secat. Utopia Uniunii Europene i-a luat locul şi prescrie un prezent extins la ambele capete, de la începutul la sfîrşitul lumii. Foarte aproape de doctrina comunistă, utopia UE susţine inexistenţa istoriei, altfel decît ca prefaţă la naşterea măreţei idei birocratice franco-germane - binele suprem, nesfîrşit şi de nerefuzat.

La noi, o nuanţă în plus: amnezia e semnul arbitrariului. Spaţiul defrişat de memorie e paradisul anomiei, al întîmplării abuzive şi al abuzului deloc întîmplător. Ne mai cunoaştem doar vecinii de terasă şi fraţii de club. Singura schemă mentală de profunzime încă îngăduită cuprinde harta de metrou şi plata facturilor. Procesul e cumplit şi trebuie înţeles în toată amploarea lui cumulativă şi cu toţi afluenţii nevăzuţi care îl îngroaşă.

Mai întîi, trebuie spus că uitarea în care alunecăm tot mai adînc nu e o noutate. Fiecare generaţie anterioară a uitat ceva pentru noi, aşa cum noi uităm altceva pentru generaţiile viitoare. Asta înseamnă că nu avem şi n-am avut vreodată un punct ultim, o temelie pe care să constrium o memorie stabilă şi nenegociabilă. Nu avem, adică, o cultură naţională ireductibilă. Iar dacă, într-adevăr, culturile nu se inventează ci se moştenesc, sîntem pierduţi. Sîntem ce sîntem astăzi. O naţiune prezentă fizic şi inexistentă prin prezenţă.

Anti-rusismul nostru vechi şi popular nu trebuie confundat cu anti-comunismul.

Avem numai trei amintiri istorice persistente şi toate trei sînt forme de reacţie sau nostalgie. Nici una din aceste trei dispoziţii supte odată cu laptele de mamă etnică nu e un act de participare şi încredere transmis posterităţii.

Prima noastră formă de memorie comună e anti-rusismul. Un sentiment popular traumatic din care răzbate teama de dislocare şi buna cunoaştere, prin intermediar basarabean, a puterii ruseşti de anenatizare naţională. Dealtfel, această trăire aparent inactuală va fi reaprinsă curînd. Rusia lui Putin trebuie să se regenereze cu sînge proaspăt şi, pentru asta, are nevoie de un spectacol apocaliptic în Ucraina şi în Moldova. Strîngeţi centura sau emigraţi! Rezerva de bestialitate rusă e vie şi contează pe Europa Unită şi Impotentă.

Anti-rusismul nostru vechi şi popular nu trebuie confundat cu anti-comunismul. Românii nu au prizat niciodată partide de dreapta şi conservatoare. O nevoie adîncă de siguranţă şi tutelă a exclus mereu şansele politicii de dreapta. Social şi mental, românul tipic nu e individualist. Strălucitul lui talent verbal şi marea putere a indisciplinei româneşti nu sînt preludiul autonomiei ci uneltele care exclud coagularea socială. Prin urmare, pînă în 1989, anti-comunismul s-a redus la bancuri şi la eroismul izolat al unor figure excentrice. După ’89, el a devenit o văpaie postumă şi retorică. În mai puţin de 10 ani, această erupţie clonată pe model polonez a dispărut. Azi, anti-comunismul e o amintire absentă sau jenantă. Iată de ce PSD e fugărit în numele anticorupţiei, nu al anti-comunismului şi nu al valorilor economice şi politice de dreapta.

Al doilea fior al memoriei noastre comune e antisemitismul. Restrîns, azi, la un soi de înţelepciune abjectă sau la poza şic a militanţilor pro-arabi, anti-semitismul e un resentiment portabil, chemat să panseze frustrări mult superioare nouă - români simpli, cuminţi şi drepţi. Criza financiară din 2008 e mai uşor de suportat ca maşinaţie evreiască. Din nou, însă, definiţia înşală; anti-semitul român nu are nici o problemă cu statul Israel, pentru care mărturiseşte un respect adînc şi timorat. Totul vine din tradiţionala admiraţie românească pentru statul tare.

Am trecut, deja, pragul. Dacă, pînă acum, am dovedit că ne putem uita trecutul, de aici înainte, sîntem pregătiţi să ne uităm viitorul.

Al treilea picior al scaunului pe care ne aşezăm în clipele de meditaţie e interbelicul. Acea epocă fără seamăn pe care o evocă oamenii educaţi, cu mîna la tîmplă, în preajma bibliotecii. Vremuri extraordinare, fără îndoială, dar nu în felul recomandat de lobby-ul intelectual.

Pînă la urmă, faimoasa epocă interbelică a fost totuna cu prăbuşirea proiectului naţional construit între 1856 şi 1918. Epoca interbelică ne-a lăsat, simultan, o cultură de vîrf - pe care am uitat-o uşor - şi obişnuinţa de a ne compromite naţional - pe care am învăţat-o temeinic. Comunismul a adăogat artileria grea, dar nervul nostru naţional se dovedise fragil. Cei ce îşi închipuie că epoca interbelică e mostra sacră a dreptei româneşti perpetuează o legendă plantată, din interes, de comunişti. Da, epoca a fost doldora de extremism. Numai că legionarii au dezvoltat un socialism etnic şi etic, rasist şi anti-capitalist, fără simpatii pentru dreapta.

De fapt, politica de valori ne e complet străină. Facem şi acceptăm numai politica organică a obişnuinţei şi a stării de fapt. Civismul pe care pariem în ultimii cîţiva ani va fi repede chemat la ordine de singura noastră constantă: uitarea care perpetuează o formă fixă de convieţuire prin adaptare şi înşelăciune. 

Amintirile noastre comune sînt puţine, defensive şi fantasmatice. Prezenţa lor nu a putut stăvili expansiunea uitării - cea mai prizată formă de existenţă socială a timpurilor noastre.

Am trecut, deja, pragul. Dacă, pînă acum, am dovedit că ne putem uita trecutul, de aici înainte, sîntem pregătiţi să ne uităm viitorul.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite