Destinul politic al lui Nicuşor Dan pare să fie marcat de acelaşi blestem democratic care i-a dus sfârşitul lui Jan de Witt. Pentru mine, drama politicianului olandez (care era şi el matematician) este ilustrativă pentru situaţia din USR. De Witt, care a fost unul dintre liderii Republicii Olandeze, ce şi-a dedicat viaţa binelui public, a fost ucis de către concetăţenii săi nerecunoscători, mutilat într-un mod barbar de către o gloată criminală. Sigur că deputatul Ghinea, care cere ca USR să nu mai fie un „partid de prieteni”, sau alţi lideri de anvergură internaţională, cum este Tudor Benga, nu pot fi asemănaţi cu liderii gloatei care i-au mâncat organele lui Johan (la propriu!), deşi cred că nici inima lui Nicuşor Dan nu o duce prea bine în acest context de gregaritate greţoasă.

USR arată astăzi ca cele trei maimuţe mistice din confucianism. Una doarme, una vorbeşte prostii şi cealaltă e cu totul surdă. Într-un partid (şi într-o societate) în care unii mănâncă din gunoaie, alţii dorm nestingheriţi în timpul serviciului, iar altora le umblă gura de pomană, e destul de greu să gestionezi procesele decizionale.

Lărgirea participării politice, un deziderat semi-digerat enunţat de către preşedintele soporific Iohannis prin formula „o nouă clasă politică”, aduce cu sine o mare şi veche problemă. Aplicarea în lumea democratică a regulii: „să vorbească şi nea Ion, că e şi el om” devine, evident, contraproductivă. Efectul este ceea ce Platon definea drept ochlocraţie - şi, ţinând cont de faptul că Socrate, maestrul lui şi al multora dintre noi, a fost victima acestei democraţii, poate fi înţeles scepticismul filosofului grec. „Democraţia vulgului”, unde o majoritate compusă din plebei obraznici şi neghiobi cu ifose îşi face de cap, a constituit mereu în istoria umanităţii o dilemă imposibil de evitat. Contradicţiile principiale au decurs dintotdeauna din idealuri – aici este vorba de pluralismul implicit al oricărei democraţii bazate pe libertate.

Trebuie să recunoaştem aici o boală profundă a a societăţilor democratice, care provine dintr-un conflict ce nu poate fi eludat - diversitatea şi pluralismul au un înalt grad de instabilitate. Distincţia a fost explicată într-un mod concis şi elocvent de către Robert Barber, în studiul său clasic despre participarea politică în lumea contemporană (Strong Democracy: Participatory Politics for a New Age, 1984). Societăţile libere sunt guvernate pe baza unei predispoziţii naturale a tuturor democraţiilor, respectiv pe dreptul tuturor indivizilor de a participa la luarea deciziilor. Numai că, dacă ispita conservatorilor vine din excesul autocratic, partidele liberale (liberalismul aici înţeles ca termen generic pentru toate formaţiunile democratice) s-au confruntat întotdeauna cu problema anarhiei. Thomas Carlyle a punctat cândva şi el această „malformaţie democratică”.

De fapt, întrebarea este cum poate fi condus un grup eterogen, în care fiecare se crede şef şi unde oricine are dreptul la iniţiativă? Ce poţi face în lipsa obedienţei, cum poţi gestiona un grup de oameni ale căror interese individualiste par să nu fie convergente?

Pentru că politica a fost şi va rămâne o artă a administrării puterii, modelul cel mai facil este oferit de către ierarhiile obediente. Dar, fiindcă modelul liberal nu este întemeiat pe coerciţie, ci pe toleranţă, el este aparent „neputincios”. Şi, desigur, în acest context despotismul pare la rândul său foarte eficient, mai ales dacă este însoţit de forţă. De aici şi dispreţul autocraţilor şi al dictatorilor faţă de democraţie. Venirea la putere a neopopuliştilor azi este facilitată tocmai de această aparentă „slăbiciune” a liberalismului.

Într-un context egalitarist, însă, unde libertatea trebuie păstrată şi drepturile individului sunt sacrosancte, revenim mereu la o întrebare veche şi perfidă: poate democraţia să fie puternică dacă este organizată cu oameni slabi? Şi, dacă democraţiile liberale se împart în „democraţii subţiri” ori „slabe”, pentru că au o natură diferită de „democraţiile tari”, ce ne facem cu dimensiunea guralivă a democraţiei plebee?

Într-un studiu publicat în 1975 despre „criza democraţiei”, Samuel Huntington (şi colegii săi) au tratat problematica acestui exces de democraţie, considerând că ea este o vulnerabilitate a democraţiilor liberale contemporane. Aducând în discuţie dinamica dintre libertate şi responsabilitate, răspunsul decurge de aici. Fostul ministru Ghinea şi colegul lui Prisnel ar trebui să înţeleagă că nu există colaborare democratică în lipsa colegialităţii şi a respectului reciproc. Nu poate să existe un partid democratic în absenţa „prieteniei”, definită ca o asociere de valori comune. Când valorile (morale, ideale, sociale) ale grupului sunt divergente, aşa cum arătau Huntington şi colegii săi, apare un proces numit „dezagregarea intereselor”.

Pe înţelesul popândăilor care dorm prin Parlament - într-o atmosferă de mahala, cu atitudini conflictuale ce seamănă cu bătăile din târg şi cu un comportament unde domină bădărania şi nesimţirea, democraţia se transformă într-o formă dezgustătoare de cloacă.

Sistemul democratic devine o formă de anomie primitivă atunci când „democraţii” înşişi acţionează ca o liotă imorală, predispusă la şicanare şi intimidare, unde fiecare îşi vede de interesele lui meschine. Dacă libertatea este practicată ca o formă de banditism politic, dacă dialogul are loc în absenţa bunului simţ şi dacă deciziile se iau fără responsabilitate, natura democraţiei scoate la suprafaţă ce e mai rău în oameni şi în societate.

Iar în România de prea multe ori caimacul social care iese adeseori la suprafaţă are miros de hazna.