Un Istanbul în România?

Un protest pornit pentru apărarea unui parc, transformat într-o luptă de principii, în lupte pentru putere şi multă suferinţă...

Zilele acestea au loc multe evenimente nefericite în Turcia. Proteste, violenţă, panică, nelinişte, pierderi de vieţi omeneşti, oameni răniţi. Sunt un om care urăşte violenţa şi mă întristează teribil să văd cum oamenii suferă. Şi nu pot fi de acord cu ideea de “pentru o cauză importantă, sacrificii trebuie făcute”. Îmi plac protestele în măsura în care ele rămân la stadiul de paşnice, trimit mesajele pentru care s-au născut, pornesc iniţiative, aduc oamenii împreună pentru un scop măreţ şi nobil, dar nu se transformă în tragedii.

Putem, de asemenea, observa, în presa şi în social media românească, nenumărate interpretări ale situaţiei politice din Turcia, teorii ale conspiraţiei, explicaţii pentru fiecare poză mai suspectă în parte, acuze către o tabară sau alta (ba chiar am citit şi un articol despre faptul că au existat profeţii despre acest eveniment şi lumea aştepta să se întâmple, pentru că s-a prezis)... Adevărul este că e foarte greu să ştii ce se întâmplă acolo. Desigur, nu sugerez că ar trebui să încetăm a mai discuta despre asta, însă nu doresc să mă lansez în dezbateri despre adevărul din spatelor acestor tragedii, despre adevăraţii vinovaţi, despre cine trage sforile.

Dar aş vrea să plecăm de la punctul zero al acestor evenimente: PARCUL GEZI din Istanbul. Mai exact, distrugerea acestui parc, printre puţinele spaţii verzi din Instanbul, în vederea construirii unui mall. De acolo a pornit totul. De la o răzvrătire a unor locuitori ai oraşului pentru stoparea distrugerii acelui parc. Desigur, lucrurile au evoluat în altceva şi, treptat, totul s-a transformat într-o luptă pentru dreptul la libera exprimare şi respect pentru drepturile omului. Însă, s-a pornit de la un parc… Şi nu pot să mă întreb, de ce nu şi la noi? Nu vreau să spuneţi că încurajez violenţa, ştiţi deja cât de mult dispreţuiesc orice formă a ei, dar noi de ce nu ne ridicăm vocile când se defrişează circa o treime din Parcul Operei, adică 1,6 hectare de spaţiu verde, pentru a reconstrui un club de tenis? Pentru că nu e mall şi e cu sportul şi e bine? Sau pentru că nu ne pasă? De ce nu ne răzvrătim când se defrişează terenul pentru construirea Catedralei-gigant? Pentru că e biserică, e cu Doamne-Doamne şi iarăşi e bine? Sau de fapt, iarăşi nu ne pasă cu adevărat?

În Bucureşti, există un sector cu 12 metri pătraţi de spaţiu verde pe cap de locuitor, norma generală este oricum sub cea europeană, şi, conform datelor, fiecărui locuitor al Bucureştiului îi revine 0.88% dintr-un copac... deci nu sunt suficienţi arbori încât să zici că revine măcar unul pe cap de locuitor. Aşadar, acestea nu sunt şi pentru noi motive de ieşit în stradă? În mod paşnic, desigur.

Aşadar, vă întreb… Ce vă revoltă? Ce ar trebui să se întâmple că să spuneţi “până aici”? Care vă sunt limitele? Căci evident, nu pot să nu mă gândesc, la protestele din Piaţa Universităţii de anul trecut… când se striga în gura mare că nu îl mai vrem pe Boc şi pe Băsescu şi totuşi, când a avut loc referendumul, Băsescu a rămas în acelaşi loc. Aşadar, poate noi ca români, nu avem limite. Suportăm şi acceptăm orice. Ne adaptăm, practic. Şi nu aşa ar trebui să fie.