Un copy-paste de salutat

Pe lângă multe alte rele, cei 24 de ani cât a durat domnia lui Nicolae Ceauşescu au fost marcaţi de trei mari catastrofe naturale. Mă gândesc, desigur, la inundaţiile din anii 1970 şi 1975 şi la marele cutremur din martie 1977.

Fireşte, fostul lider comunist român nu a fost în nici un fel responsabil de producerea lor. Mai timid şi mai prudent în 1970, mai accentuat în 1975 şi în cel mai grotesc şi neruşinat chip cu putinţă în 1977, Ceauşescu s-a slujit totuşi de ele, dar şi de suferinţa oamenilor în operaţia de întărire a cultului personalităţii. Zeci de minute pe zi, el invada ecranele televizoarelor, fiind arătat privind din elicopter sutele de hectare acoperite de furia apelor ori cutreierând marile bulevarde devastate de seism, dând indicaţii neapărat preţioase a căror punere în practică trebuia să ducă necondiţionat la rapida recuperare a pagubelor materiale. Nu durerile omeneşti îl interesau pe secretarul general al partidului, ci rapida ştergere a urmelor şi îndeplinirea cu orice preţ, cu orice efort a planurilor cincinale oricum nerealiste.

Omniprezent, dând hotărât şi agitat din mâini, Nicolae Ceauşescu ţinea cu tot dinadinsul să arate că a uitat ce e odihna, că a uitat ce este somnul, că se sacrifică primul, că e prezent zi-lumină în zonele calamitate, că are mereu soluţii, că munceşte fără pauză şi fără a precupeţi niciun efort, că pentru asta face din noapte zi. Urmând pilda lui Stalin, care nu îngăduia niciodată să-i fie stinsă lumina din biroul său de la Kremlin, şeful comuniştilor români făcea mereu proba hiper-activismului său.

Fireşte, vorbele, indicaţiile şi datul din mâini ale secretarului general nu valorau nici cât o ceapă degerată. Adevăratele sacrificii le făceau tot oamenii de rând cărora li se cereau eforturi suplimentare, pompos denumite „dovezi de patriotism şi spirit revoluţionar“. Dovezile cu pricina se concretizau în mărirea timpului de lucru ‒ cele 8 ore zilnice se transformau obligatoriu în 12 pe durata a cel puţin o lună ‒ , în creşterea preţurilor bunurilor alimentare şi de larg consum ori în donarea benevol-obligatorie a unei jumătăţi din salariu în fanteziste conturi ale omeniei. Conturi onorific administrate de Elena Ceauşescu, despre a căror soartă şi rost nimeni nu mai dădea vreodată seama.

Deşi de la săvârşirea de pe această lume a geniului Carpaţilor au trecut 24 de ani şi mai bine, obsesia şi nostalgia implicării şi a activităţii sale băgăreţ-vijelioase, a nopţii transformate în zi au rămas pe mai departe la fel de vii şi la fel de îndatorate exerciţiilor de imagine. Trebuie sau nu trebuie, nenumăratele televiziuni româneşti zise de ştiri transmit în zilele acestea zeci de minute în şir şedinţele Comandamentului central de iarnă. Ore întregi se răsfaţă pe ecrane miniştri şi vice-prim-miniştri încruntaţi, preocupaţi, îmbrăcaţi în pulovere de firmă care, precum odinioară Nicolae Ceauşescu, dau ordine, dispoziţii, sfaturi, ascultă rapoarte încurajatoare, liniştitoare, adormitoare, prefaţate de prelungite saluturi prea-plecate ale feluriţilor subordonaţi din Bucureşti ori din teritoriu.

Chiar dacă nu e televiziune de ştiri, canalul 1 al Televiziunii Române îşi sparge emisia obişnuită spre a reflecta şi el osârdia guvernanţilor, dovedind astfel că directorul general interimar al SRTV e om de nădejde, e şi el un prea-plecat, cum nu se poate mai de gelatină şi în consecinţă mai bun spre a fi definitivat pe post.

Prins şi pus la zid de presa anti-guvernamentală că duminică a jucat vreo două ore baschet în loc să pună mâna pe lopată, prim-ministrul trece hotărât luni la prânz la recuperările minutelor de absenţă de pe micul ecran şi conduce, cum altfel decât tot în pulovăr şi cu cea mai fermă voce din dotare, cu alură de mare conducător de oşti şi inegalabil tactician, şedinţe de comandament. Întreabă scurt, se-ncruntă, insinuează, promite analize minuţioase şi pedepse severe ce se vor abate asupra celor ce nu şi-au făcut sau nu-şi vor face datoria. E încă şi mai implicat, în amestecul lui de trecut, prezent şi viitor, decât pe vremuri Nicolae Ceauşescu şi încă mai hotărât decât acesta cere muncă fără preget. Crede în puterea exemplului aşa că marţi seara, pe la ora 22, spre a arăta ca doarme chiar mai puţin decât pe vremuri I.V. Stalin, colindă Internele şi Ministerul Apărării.

În mijlocul acestui iureş mobilizator, tot marţi, după patru zile de la declanşarea urgiei, vice-premierul Liviu Dragnea descoperă cu uimire că prefectul Buzăului, cel mai puternic afectat de ninsori şi de viscol, om cu nume predestinat, a dat cu bâta-n baltă şi habar nu are care e realitatea din judeţul pe care a fost trimis să îl conducă printr-un ordin semnat chiar de premierul făgăduitor de sancţiuni. Surprinderea cu greu mimată a domnului Dragnea arăta cum nu se poate mai clar că, în mai bine de un an şi jumătate de când se află la guvernare, nici prim-ministrul, nici vicepremierul nu şi-au dat seama că au numit, pe criterii politice, într-o funcţie-cheie dintr-un judeţ cu probleme, un nepriceput. Şi oare încă câţi alţii precum acesta?

La urma urmei, nu cele două sau trei ore de baschet se cuvin a-i fi reproşate d-lui Ponta. Ci nenumăratele astfel de plasări în posturi pe criterii clientelare, acte a căror notă de plată e achitată de populaţie.

Gluma s-a îngroşat parcă mai mult decât oricând. Sunt locuri în care ea s-a transformat în tragedie. La nicio săptămână după ce doi oameni au murit în Apuseni în primul rând din cauza nepriceperii unor înalţi funcţionari guvernamentali a căror unică legitimare e apartenenţa la partid şi alianţă, zeci de mii de oameni se confruntă de cinci zile încoace cu aceeaşi incompetenţă.

Mă întreb dacă nu cumva ar trebui ca pentru asta dl. Victor Viorel Ponta să îşi aplice în primul rând sieşi sancţiunea maximă? Precum în baschet, şi în politică, şi în guvernare cuvântul „out“ e unul din fondul lexical de bază. De data asta, un „copy-paste“ dinspre sport înspre acţiunea politică ar fi de salutat.