În primul rând, raportul din 2013 al Comisiei de la Veneţia se referă exclusiv la miniştri şi prim-miniştri, nu la alte categorii de decidenţi sau de funcţionari.

În al doilea rând, din lectura atentă a raportului, rezultă că miniştrii pot lua trei categorii de decizii, după cum urmează:

1. Decizii pur politice, luate fără vreun interes ascuns. Acestea - care pot fi decizii bune sau decizii proaste - sunt cele pe care raportul recomandă să fie protejate din punct de vedere penal. Adică decidenţii să nu aibă teama că, după ce părăsesc mandatul, adversarii le instrumentează penal din interes politic. Pentru aceste decizii, spune Comisia, preţul nu trebuie să fie decât politic (demisie, demitere, oprobiul public, pierderea alegerilor), şi nicidecum penal.

2. Decizii politice, luate cu interes ascuns (personal, de grup, de partid etc.). Acestea, spune raportul, pot şi trebuie să fie pedepsite penal, căci îndeobşte sunt asociate cu alte infracţiuni (corupţie, spălare de bani, subminarea încrederii publice  – în funcţie de codurile penale din fiecare stat)

3. Decizii pur politice, luate fără vreun interes ascuns, dar care subminează fundamentele unui stat (procesul democratic, drepturile fundamentale, imparţialitatea administraţiei publice etc.). De exemplu, dacă un guvern decide că alegerile nu se mai ţin la 4 ani, ci la 20 de ani, el nu încalcă Constituţia (care spune doar alegeri periodice), dar e evident că subminează unul din fundamentele democraţiei. Pentru această faptă, decidentul poate fi pus să plătească şi un preţ penal, nu doar politic.

Intenţia Comisiei de la Veneţia a fost să protejeze de represalii penale doar deciziile din prima categorie.

Pentru deciziile din categoria a doua, Comisia spune că miniştrii trebuie să răspundă la fel care orice alt cetăţean. 

Pentru deciziile din categoria a treia, Comisia a introdus conceptul de „prag înalt”. Adică fapta, decizia pur politică, dar care subminează fundamentele democratice, trebuie să fie cu adevărat foarte gravă ca să atragă consecinţe penale, chiar şi în lipsa unor alte infracţiuni asociate.

Curtea noastră Constituţională a preluat recomandările Comisiei de la Veneţia şi a dispus transpunerea lor nu acolo unde eventual le-ar fi fost locul, în Legea răspunderii ministeriale, ci în Codul Penal, la infracţiunea de abuz în serviciu. Asta înseamnă că CCR a extins protecţia recomandată de Comisia de la Veneţia nu doar asupra miniştrilor, ci asupra tuturor funcţiionarilor publici în sensul legii penale.

Dar covârşitoarea majoritate a funcţionarilor publici nu au de luat decizii pur politice (care să merite să fie protejate), ci au doar de aplicat legea. Prin urmare, nu există nici temei ca să le evaluezi actele în funcţie de un „prag înalt”. Iar „pragul valoric” de care vorbeşte CCR în deciziile sale, care să se aplice tuturor funcţionarilor publici, este o pură născoceală, care nu are nicio legătură cu noţiunea de „prag înalt” pe care a avut-o în vedere Comisia de la Veneţia.

Ca să apelez la o metaforă, aş spune că CCR a operat cu următoarea schemă logică în trei paşi:

1. Comisia de la Veneţia recomandă ca miniştrii să poată parca pe trecerea de pietoni.

2. Toţi miniştrii sunt, la rândul lor, oameni.

3. Deci toţi oamenii au voie să parcheze pe trecerea de pietoni, că aşa a zis Comisia de la Veneţia.