Ştirea pe care Curtea Constituţională ne-a dat-o marţi pare copiată după reţeta ziarelor tabloide: titlul spune una, conţinutul spune exact contrariul.  Titlul spunea că CCR a respins ca inadmisibilă cererea Bombonicăi Prodana, fostă Dragnea, de a se impune un prag de prejudiciu sub care infracţiunea de abuz în serviciu să nu mai fie incriminată. Conţinutul, atât cât poate fi el ghicit din comunicatul de presă al Curţii, spune exact contrariul.

Judecătorii, cu aerul că o resping, au admis de fapt cererea, dar au făcut şi ceva în plus: au preluat-o bucuroşi şi au convertit-o într-o obligaţie căreia trebuie să i se supună fie Parlamentul, ca legiuitor primar, fie Guvernul, ca legiuitor delegat. Dacă această obligaţie se va regăsi ca atare şi în motivarea deciziei, nu putem decât să constatăm că CCR şi-a arogat statutul de a treia putere legiuitoare a ţării, fără ca acesta să-i fie dat în vreun fel de către Constituţie. Aceasta este o crimă şi, ca orice crimă, se cere reconstituită.

Pentru asta, ne întoarcem în vara anului trecut, când CCR a dat deja faimoasa decizie 405 prin care, la cererea Alinei Bica, a clarificat sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” din conţinutul infracţiunii de abuz în serviciu. În acea decizie, Curtea a făcut istoricul acestei infracţiuni, incriminată de la Cuza încoace, şi a constatat că niciodată legiuitorul nu a impus vreun prag de prejudiciu. Şi atunci judecătorii au deschis prima portiţă către crima de azi, statuând următoarele: „Această constatare determină Curtea să aibă rezerve în a aprecia că aceasta a fost voinţa legiuitorului când a incriminat fapta de abuz în serviciu”. De unde ştie Curtea ce-a fost în capul legiuitorilor succesivi vreme de 150 de ani? Domnii judecători n-au mai simţit nevoia să ne explice.

Pe aceste „rezerve” scoase din joben s-a construit apoi totul. Preluând din convenţii internaţionale doar acele fragmente care să slujească „cauzei”, Curtea ajunge la concluzia că, pentru ca abuzul în serviciu să poate fi reţinut, ar trebui ca vătămarea produsă să aibă o oarecare intensitate, o oarecare gravitate – dar fără să-i definească deloc magnitudinea. Părea mai degrabă o afirmaţie de seminar, de simpozion, şi nicidecum una imperativă. Căci tot Curtea constata: câtă vreme legiuitorul nu intervine, abuzul în serviciu rămâne incriminabil indiferent de intensitatea vătămării pe care o produce.

Mulţi dintre cei care încă mizau pe buna-credinţă a Curţii Constituţionale – printre care mă număr - au interpretat că, atunci când a statuat că sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” trebuie înţeleasă prin „îndeplineşte prin încălcarea unei legi sau a unei ordonanţe”, Curtea de fapt asta a făcut: a stabilit cât de gravă trebuie să fie fapta, prin indicarea tipului de act ce trebuie să fie încălcat pentru ca abuzul să fie infracţiune. Adică să fie încălcată o lege sau o ordonanţă, şi nu acte de rang inferior. Se pare însă că ne-am înşelat cu toţii. Acum, Curtea a restrâns, încă şi mai mult decât o făcuse anul trecut, sfera de aplicare a normei de incriminare.

Printr-o metamorfoză inexplicabilă, ceea ce anul trecut era doar o constatare a devenit acum o obligaţie impusă legiuitorului, aceea de a reglementa un prag valoric. Adică o decizie pur politică, care se ia (sau nu) ţinând seama şi de eventuale costuri politice (vezi ce s-a întâmplat cu Ordonanţa 13), a fost convertită într-o obligaţie de natură pur juridică, generată de obligativitatea deciziilor CCR. Acesta este, de fapt, uriaşul cadou pe care, printr-o uzurpare de putere care nu poate fi sancţionată nicicum, judecătorii constituţionali îl fac unei anumite părţi a spectrului politic.

Şi Florin Iordache, nesăbuit cum îl ştim, s-a deconspirat şi a despachetat cadoul imediat ce a sosit de la CCR: ”Dacă aş mai fi ministru al Justiţiei, mâine aş da ordonanţă de urgenţă şi aş pune prag valoric la abuzul în serviciu”.