În primul rând, ar putea fi vorba de o eterogenitate extremă, până la atomicitate. Această eterogenitate pare a fi mult mai mare ca a generaţiilor următoare, generaţii care măcar au în comun McDonaldizarea şi McDisneyizarea. Ceea ce face ca generaţiile următoare celor conducătoare acum din PSD să aibă mai multe şanse de a face o politică coezivă, incluzivă, chiar dacă mai superficială. Când sunt mulţi şi toţi trag în direcţii diferite, nu ajungi nicăieri, abia te mişti de pe loc.

Aceşti oameni care conduc acum PSD-ul şi ţara în general au trăit toţi o foarte mare parte din viaţa lor în comunism. Faptul că ei sunt atât de eterogeni încât să nu poată să ajungă la o masă critică astfel încât să ducă la capăt măcar o reformă în România după ce au câştigat majoritatea în Parlament, denotă faptul că regimul ceauşist nu a creat o singură identitate naţională comună şi ardeleanului şi olteanului şi moldoveanului. De fapt, aceşti oameni, după 1990, şi-au dat arama pe faţă şi au exacerbat exact trăsăturile care îi diferenţiau de vecinii lor de bloc, de cartier sau de regiune. Anii '90 şi '00, aşadar, au fost anii în care aceşti „lideri” s-au radicalizat. Vedem acum efectele.

În al doilea rând, ar putea fi vorba de faptul că nu partidele politice deţin puterea în România, nici Parlamentul, ci birocraţia condusă de serviciile secrete. La cât au pus liderii PSD accent pe faptul că prim-miniştrii propuşi de coaliţia majoritară nu sunt şi nu trebuie să fie conduşi din spate de băieţii cu ochii albaştri, ne dăm singuri seama că urmaşii Securităţii sunt încă foarte activi. Alegerea însăşi a unui apropiat al SRI, brăileanul plagiator Tudose, care a recunoscut în direct la Realitatea TV în 2012 că politicianul român nu vrea să facă proiecte pentru că nu îi iese nimic, confirmă faptul că suntem într-un blocaj instituţional imens care ţine ţara în loc. Cei care profită din fonduri europene tac mâlc, crezând că nu îi vedem. România se îndreaptă către dictatură. Puşi la colţ, cei din vechile partide nu se pot reforma. Atât ştiu, e tot ce pot, trebuie mers mai departe. Am fost fraieriţi cu toţii.

România are nevoie fie de un Guvern de Uniune Naţională, fie de partide noi, cu oameni integri, preponderent tineri, dar mai ales pregătiţi.

În al treilea rând, şi cel mai probabil, nu se poate face nimic în ţara asta din cauza coabitării. Cele două ramuri ale executivului aparţin de două tabere diferite, rivale, care nu se suportă şi nu se vor suporta niciodată. S-a încercat în 2012 prin USL, dar a fost doar de conjunctură. România are nevoie fie de un Guvern de Uniune Naţională, fie de partide noi, cu oameni integri, preponderent tineri, dar mai ales pregătiţi. Cu toţii vedem acum ce înseamnă să fii condus de nişte amatori.

În ultimul rând, este posibil ca PSD-ul să nu poată guverna din cauza nedreptăţilor ce i se fac. Dacă este aşa, nu pot decât să le aduc aminte susţinătorilor lor că asta merită, având în vedere că sunt urmaşii unor oamenii care au ucis peste 1000 de oameni la revoluţie, fără ca nimeni să fie declarat vinovat, că au dat României personaje ultra toxice ca Ion Iliescu, ultra corupte ca Adrian Năstase şi că normalizează anormalul de fiecare dată când sunt la putere.

Ce democraţie mai este condusă de un condamnat penal?