Prezumţia de vinovăţie naţională

Undeva, la o aruncătură de băţ murdar de Dunărea dată în seama bălăriilor şi prea departe de munţii spre care se tîrăşte o şosea strîmtorată de cîrciumi şi mall-uri, lăbărţat ca o balegă supraetajată de beton, fără alt rost decît îngrămădirea isterică a 2 milioane de oameni care îl umplu de peturi şi scuipat,

viu prin traficul de dricuri 4X4 şi mort de-a binelea pentru timpurile în care se preface că e altceva decît cea mai de soi comună a Balcanilor: Bucureşti!

Capitala! Oraşul părăsit de ordine, sens şi bun simţ. Suma şi spuma apucăturilor care ne leagă de nepăsare. Rezultatul mitocăniei aministrative înscăunată prin vot. Bornă şi tomberon care marchează, pentru orice suflet încă discret, trecerea fără întoarcere în Orient. Vatră de mizerie gitană şi răutate românească, tobogan pentru ţoape şi platformă de cocalari, mai aproape de Karachi decît de Făgăraş, Bucureştiul e o criză care şi-a mistuit demult bolile şi îşi trage locuitorii la fund de baltă, în timp ce se pretinde etalon naţional.

Pentru toate astea, de la ura din privirile trecătorilor, la nesimţirea funcţionarilor, la morţii din spitale şi nebunia pitică a unui primar care se ţine de poze cu maidanul în spate, nu există soluţie. Alegeri? Mai bine tragere la sorţi. Bucureştiul a pierdut, deja, tot ce poate pierde un oraş înainte de a se întoarce la rangul de adăpost pe cîmp. România nu mai poate şi nu mai trebuie să urmeze acest oraş în care s-a strîns şi pus pe treabă voinţa politică de înşelăciune şi eşec a otrepelor cocoţate peste turma de fraieri.

Singura cale pentru acest oraş răpus şi pentru celelalte tărîmuri româneşti ale dezastrului, e refuzul. Refuzul de plată.

Nu putem nici măcar stabili cine e de vină pentru catastrofa care dă iluzia vieţii în Bucureşti: locuitorii ologiţi de concubinaj urban într-o mahala presărată cu beteală sau o Primărie şmecheră, idioată şi fudulă? Oul lui Tălîmb: cine a fost primul porcul sau cocina?

De acum înainte, singura cale pentru acest oraş răpus şi pentru celelalte tărîmuri româneşti ale dezastrului, e refuzul. Refuzul de plată. O criză de nervi colectivă şi disciplinată: greva fiscală!

Ce s-ar întîmpla dacă dna. Primar şi dnul. Ministru de Finanţe vor constata că bucureştenii nu-şi mai plătesc dările? Sigur: primii 100 vor fi tîrîţi în catacombele ANAF şi umiliţi de doamnele care îşi fac şuviţe, sub privirea şefului răstignit de plăcere cu o scobitoare în dinţi. Dar următorii 1.000 şi, apoi, ceilalţi 10.000?

În fond, la Bucureşti, se strînge a treia parte din toate taxele şi impozitele plătite în România. La ce bun? Ruina plătită e de două ori mai rea decît pustietatea unui cătun uitat. O dată, pentru că îngroapă locul. A doua oară, pentru că îşi jefuieşte trimestrial şi legal locuitorii.

Din căderea acestui oraş mare şi ratat, trebuie să pornească gîndurile cele mai necuvinciaose şi interzise. Bunul simţ nu mai e o replică sau o variantă. Şi primul din aceste gînduri e revolta care întoarce cu susul în jos noţiunile pe care le-am periat naiv şi păgubos.

Astfel: dacă nu putem face o ţară şi o capitală ca lumea, atunci sîntem datori să punem la punct o corupţie ceas, solidă şi populară. Mai întîi, prin grevă fiscală.

Banii bucureştenilor se duc la naiba şi nici acolo nu fac mare lucru. Banii trebuie reţinuţi şi folosiţi acolo unde crede fiecare că poate cumpăra ilegal dar cert valoare şi calitate. Da, şpaga e o garanţie iar seviciile publice sînt o înşelătorie. Chitanţe, bon fiscal, ordine în acte contabile? Ca să ce? Mai bine fără! Măcar ştii că pui banii în mîna cuiva care nu îi declară dar ar putea să-i cheltuie pe o haină pentru copil sau pe o şpagă sănătoasă, înainte de o operaţie grea. E mai mult decît fac statul şi primarul cu banii dumneavoastră.

S-a spus, grav şi mobilizator: corupţia ucide! Vorbele mari şi imprecise fac la fel sau sînt complici. Trebuie adăugat, deci, imediat: corupţia de stat ucide! Cealaltă corupţie, corupţia mică şi privată, ţine în viaţă. Şpaga, greva fiscală şi banul în mînă salvează. Corupţia ca sistem de stat sfîrşeşte prin a distruge statul cu tot cu supuşii lui fiscali. Corupţia civilă ca reacţie la corupţia de stat e singura soluţie de supravieţuire. E adevărata societate civilă.

Sînt corupt pentru că onestitatea e mai scumpă şi mai păguboasă decît corupţia. Sînt corupt pentru că nu am înceredere în lăncierii luptei anti-corupţie. Sînt corupt pentru că vreau să pun capăt corupţiei. Înşel, neg şi resping rapacitatea statului şi a primarului, deci supravieţuiesc. Rezist prin corupţie!

Bucureştiul e oraşul în care un singur lucru e la lucru: aşteptarea. Anticipaţia pasivă a catastrofei care vine sau ne iartă.

Se va simţi statul dator să îşi repare firea pus în faţa unei greve fiscale? Nu şi, oricum, nu contează. După 30 de ani de nesimţire, furt şi degradare, a venit ora despărţirii. A venit vremea unui nou sistem: două societăţi într-o ţară şi o ţară în rahat. Anarhie? Pardon! Regularizare. 

Dacă asta am aflat, atunci asta am aflat şi de asta trebuie să ne lepădăm. Legalitatea fiscală şi panarama bugetară nu au rost. Sînt o înşelăciune. Mai bine trăim în societăţi paralele, aşa cum am dus-o şi sub comunişti.

Oricum, putem gîndi asta numai atît cît ne mai ţine norocul. Căci Bucureştiul e oraşul în care un singur lucru e la lucru: aşteptarea. Anticipaţia pasivă a catastrofei care vine sau ne iartă. O inundaţie, o mişcare greşită a pămîntului sau o sperietură pornită de o petardă rătăcită şi gata: oraşul e terminat, aruncat înapoi, mult înainte de 1800. Absenţa structurii şi a organizării nu se văd şi nu se simt, acum, decît în nevroza fără sfîrşit a blocajelor de trafic. O catastrofă le-ar aduce, deodată, peste oraş.

Putem conchide că politica a dat greş. La fel, instituţiile şi, desigur, toate promisiunile. Aşadar, mai bine separaţi de stăpînitori şi de codurile lor fiscale fictive, într-o mafie alternativă care e stăpînă pe banii ei şi face numai ce crede de cuviinţă cu ei. O lume clandestină dar funcţională, fără discursuri despre corupţie şi anticorupţie, bucuroasă de propria hoţie paralelă şi productivă. 

Am ajuns la ruină şi trebuie să ne despărţim de noi şi între noi pentru că atît am ştiut şi atît am izbutit după o sută de ani de care ne-am bătut joc şi după o sută de mii de iluzii, chiul şi impostură aşezate în calea sau în locul lucrului bine făcut.

Aşa e: cînd e vorba de naţiuni şi de istoria lor reală, nu există prezumţie de nevinovăţie. În fond, pentru asta şi pentru alte păcate date la iertat, ne prăpădim banii construind Catedrala Mîntuirii Neamului. Trebuia şi popimea să aibă o Casă a Poporului. Şi, cu asta, am rezolvat tot: oraş, cler şi popor.