Ponta are o singură şansă. Să-l imite pe Balcerowicz

Leszek Balcerowicz este un strălucit exemplu de om de stat care a tras poporul polonez spre progres, chiar împotriva dorinţelor şi opiniilor polonezilor la un moment dat.

Consecinţa reformelor sale din anii `90: Polonia a avut în permanentă creştere economică, chiar în anii de criză, n-a apelat la împrumuturi de la FMI, n-a avut mişcări sociale de protest şi nici turbulenţe bancare sau monetare, se dezvoltă şi se modernizează încet dar sigur, cu un orizont de speranţă şi încredere a populaţiei în viitorul ţării lor.

Exact această speranţă şi încredere lipseşte românilor.

Şi pe bună dreptate. Economia mondială, europeană şi, implicit, românească, trec prin momente grele, dificile, de maximă încordare. Şi nu din cauza ţărilor cumpătate, care şi-au gestionat cu grijă resursele şi cheltuielile, Germania, Polonia, Finlanda, Danemarca, Anglia, Norvegia,  şi multe altele, ci din cauza celor risipitoare, Grecia, Portugalia, Spania, Italia, Ungaria, România, care au cheltuit mai mult decât au produs, sperând în miracole sau pomeni din partea ţărilor echilibrate economic.

Cum în economie nu există nici miracole nici pomeni, trăim acum cu spaima de a nu şti ce se va întâmpla cu noi peste câteva luni, dacă vor exista resurse suficiente pentru plata  pensiilor şi salariilor bugetare.

Singură şansa a lui Victor Ponta ar fi să ia măsurile luate de Balcerowicz în Polonia.

Nu cred că are curajul, inteligenţa, determinarea să facă ce trebuie României, cu preţul de a fi hulit la început, aşa cum a fost Balcerowicz. Dar cu răsplata de a intra în istoria României ca un mare om de stat.

Are majoritatea parlamentară suficientă, nu are contracandidaţi la conducerea PSD, acum că Dragnea dă cu subsemnatul pe la DNA, este, ca şi  Balcerowicz, un bun comunicator, poate să explice ce are de gând să facă, că nu există altă ieşire şi că cere populaţiei să se sacrifice o perioadă, pentru a ieşi apoi la liman.

Posibilitatea ca România să trăiască din împrumuturi s-a îngustat mult, creditorii internaţionali nu mai aruncă cu bani ca altă dată.

Contextul economic internaţional este grevat de criză datoriilor suverane, de vagoanele de bancnote care se tipăresc lunar în America şi UE, de amplitutidinea volumului instrumentelor derivatelor financiare, egal cu de 11 ori PIB-ul mondial.

În aceste condiţii, este cu atât mai necesar să te bazezi mai degrabă pe forţele proprii, şi nu pe împrumuturi sau pomeni.

Între interesele baronilor, clientelei politice, a activului de partid şi interesele României, Victor Ponta trebuie să facă rapid o alegere. Altfel, va zbura şi el, că atâţi alţi conducători, la coşul de gunoi al istoriei, cu sau fără o escală la Jilava.

Iată o parte din sfaturile lui Balcerowicz, într-un interviu acordat presei române.

„Proprietatea de stat este întotdeauna politizată, devine victima intereselor politice. Decidenţii cei mai puternici devin politicienii şi birocraţii, ceea ce nu e foarte sănătos nici pentru economie, nici pentru politică, fiindcă aceşti oameni au obiceiul să le otrăvească pe amândouă”.

Concluzia: proprietatea de stat trebuie diminuată rapid, până la dispariţie, avantajele unor instrumente economice aflate în mâna statului sunt net depăşite de riscul ca aceste instrumente să devină povara statului, sursa de îmbogăţire a celor aflaţi la putere.

Ceea ce s-a şi întâmplat în România. E suficient să privim lista lungă a unităţilor de stat dispărute sau în stare de faliment. 

 Mai spune Balcerowicz în acelaşi interviu:

 „Să ne imaginăm că o casă a luat foc şi sunteţi pompier: întâi le comunicaţi oamenilor dinăuntru ce aveţi de gând să faceţi sau faceţi imediat ce trebuie ca să-i salvaţi? Nu e mai periculos să-i ţineţi în foc ca să le comunicaţi ce intenţii aveţi?”

Cam acesta ar fi rolul „pompierului” Ponta. Să nu se oprească din reformele mult întârziate, realizate în Polonia în anii 90, să salveze ce se mai poate salva din economia României.

Un guvern, într-o lume globalizată, nu poate conduce economia. Nu mai suntem în paradigma comunistă, în care CSP (Consiliul de Stat al Planificării) să decidă ce, cum şi unde  funcţionează economia.

Un guvern poate doar să influenţeze economia privată prin cel puţin trei pârghii: scăderea fiscalităţii, investiţii în infrastructura mare, stipendii şi sprijin din partea statului, inclusiv prin concesionari de active, acolo unde acest lucru se justifică.

Toate aceste pârghii presupun resurse financiare mari, aflate la stat. Ele pot fi obţinute într-un singur mod: reducând masiv cheltuielile de funcţionare ale statului.

Câteva exemple:

• De ce trebuie să plătim mii de funcţionari care să elibereze caziere judiciare şi fiscale, când computerele pot rezolva problema în câteva secunde, dialogând între ele?
• De ce trebuie să avem 200 de taxe şi impozite, când unele nu-şi acoperă nici cheltuielile de administrare?
• De ce trebuie să avem 26 de ministere, când Germania are doar 9?
• Ce să facă Ministerul Agriculturii, cu direcţii judeţene agricole cu tot, când toată agricultura e privatizată şi există şi o mulţime de agenţii care se ocupă de aceleaşi probleme?
• Ce să facă Ministerul Culturii, protecţia patrimoniului cultural poate fi data Consiliilor Judeţene, iar oamenii de cultură nu pot fi dirijaţi sau stimulaţi de miniştri?
• De ce să funcţioneze Direcţii Judeţene de Tineret şi Sport, câţi tineri apelează la acestea să facă sport, ca în timpul Daciadei?

Exemplele se pot multiplica mult şi bine.

În era aplicaţiilor informatice birocraţii pot fi înlocuiţi cu computere, care nu greşesc, nu fură şi nu cer spagă. Aceşti birocraţi, unii de rang înalt, (directori generali, secretari de stat, directori) ştiu şi cum se deschide o  afacere, aşa că pot trece în mediu privat foarte uşor, creează locuri de muncă şi pentru colegii lor cu funcţii mai mărunte. Sigur, e mai uşor să furi de la stat, dacă guvernul îţi permite.

Mulţimea taxelor şi impozitelor generate permanent de către guvernarea Ponta tocmai acest lucru demonstrează: costurile actualei birocraţii nu sunt sustenabile de economia privată actuală. Mai mult, riscă să omoare şi puţinele „gaini cu ouă de aur” din mediul privat, care n-au zburat încă spre zone mai prietenoase.

Iată ce spune Balcerowicz:

 „ai două opţiuni: întârzii schimbările sau le faci în ritm lent şi îţi păstrezi popularitatea, dar în faţa istoriei ţi-o îngropi definitiv, sau faci ceea ce trebuie şi îţi pierzi popularitatea, dar în timp oamenii îşi vor da seama că ţi-ai făcut datoria. Iar popularitatea mea n-a fost importantă pentru mine. Cineva trebuia să-şi asume responsabilitatea”.

În concluzie, cu un curaj şi determinare identice cu cele ale lui Balcerowicz, cu ignorarea clientelei de partid şi a baronilor, cu riscul chiar de se sinucide politic, aşa cum a făcut Emil Boc, Victor Ponta ar avea, în principiu, şansa de a intra definitiv în istoria României ca premierul  care a salvat ţara în momente dificile.

O va face? Nu cred.