„Peştişorii ronţăie urechile peştilor“

Am urmărit cu atenţie, în ultimul deceniu, extinderea mişcărilor de protest din Marea Britanie şi alunecarea lor aproape imediată în nesupunere civică deşi nu erau animate de vreun ideal, să spunem. Experţii britanici au spus, pe bună dreptate, că o societate nu poate funcţiona cu explozia drepturilor în detrimentul responsabilităţilor.

Au mai fost numite şi „revoltele coloniilor”. Aşadar au şi o puternică componentă minoritar-culturală. Minoritari, de orice fel, cu variate drepturi suplimentare faţă de ceilalţi, tocmai pentru a li se arăta maximum de înţelegere şi toleranţă de către majoritate iar răspunsul este o agresiune fără precedent asupra fondului cultural-majoritar.

De ce se întâmplă aceasta? Aici, răspunsul nu ar trebui să fie foarte complicat. Societatea modernă trăieşte prin mai multe viteze. Adică avem paliere sociale care din punct de vedere cultural sunt foarte diferite incluzând aici mentalitatea şi comportamentul, deşi fac parte din acelaşi organism social. Pentru a ne apropia de acest lucru şi pentru a-l înţelege măcar de la distanţă, să flanăm puţin prin istorie şi să oferim câteva exemple comparative, având ca reper momente din istoria Angliei. Primul moment de acest fel la care m-am gândit este anul 1215, când o parte din nobilimea engleză a reuşit să obţină acordul şi semnătura regelui lor pe actul numit „Magna Charta Libertatum”. 

Asta însemna cel puţin faptul că regele şi reprezentanţii lui, pe viitor, se vor consulta atunci când vor lua decizii şi mai mult, vor ţine cont de drepturile pe care le au toţi nobilii. Asta s-a întâmplat în Anglia anului 1215. Dacă o grupare a elitelor politice ar fi încercat acest lucru în altă parte a lumii, reacţia ar fi fost foarte diferită deoarece reacţiile celor puternici sunt determinate cultural. La 1215, despotul grec de la Niceea (Turcia de azi), Theodor Lascaris, erudit de altfel, ar fi zâmbit ironic şi i-ar fi îndepărtat pe iniţiatori imediat ca indezirabili iar mai departe, prin stepele Asiei, Temugin, care începuse  cucerirea Chinei, i-ar fi decapitat fără să clipească.

Venim mai aproape în timp, într-un alt moment din istoria Angliei şi anume anul 1689, când este statuat actul numit „Bill of rights”, cu o sută de ani înaintea revoluţiei din Franţa. Drepturi civile pentru toţi cetăţenii  şi monarhie constituţională, un act în faţa căruia monarhiile absolute din Europa, de la Franţa la Ecaterina cea Mare din Rusia, şi-au arătat stupoarea şi dispreţul. 

Dar pentru unii dintre supuşii lor, „Bill of rights” le arăta că se poate face ceva. Avea consistenţă în imediat. Dar în alte areale culturale un astfel de act nu putea fi nici măcar un deziderat imaginar; erau vremuri când mai cădeau capetele voievozilor noştri(Brâncoveanu în 1714; Grigore III Ghica 1775 sau Constantin Hangerli în 1799) iar sultanii turci încă modelau arbitrar cultural o mare parte a Europei. Desigur se poate spune pe bună dreptate, că ultimii două sute de ani au adus foarte multe împliniri în privinţa drepturilor universale ale omului. Este perfect adevărat, mai ales în privinţa democraţiilor occidentale. 

Dar comportamentul uman este determinat cultural iar această determinare reprezintă sinteza tuturor desfăşurărilor istorice pe zeci de generaţii, într-un areal dat. România de pildă, a avut o constituţie foarte modernă în privinţa drepturilor încă de la mijlocul secolului al XIX-lea dar, cu toate acestea, am avut în continuare răscoale ţărăneşti şi demografii care au continuat să trăiască în interiorul unor planuri istorice foarte diferite şi uneori foarte îndepărtate de prezent. Adică, pot exista în aceeaşi ţară sau zonă culturală, populaţii care trăiesc în neolitic dar şi în zgârie nori cu maşină la scară. Cazurile Braziliei şi ale Chinei sunt foarte cunoscute.

 Astfel de populaţii, mutate în oraşe sau în în interiorul altor culturi, nu se pot schimba nici de pe o zi pe alta şi nici în decursul câtorva generaţii. Iar alteori absolut deloc. Vechii emigranţi ai coloniilor britanice, integraţi societăţii adoptive şi legilor britanice în decursul ultimei sute de ani să spunem, rămân totuşi fideli arhetipului cultural care le-a formatat originile. Ei se vor revolta întotdeauna într-un fel sau altul. Vor fi intoleranţi în viteze diferite, în funcţie de cum vor evolua circumstanţele. Epoca modernă, în încercarea de a perfecţiona politica drepturilor universale ale omului a ajuns să construiască un penitenciar cultural bizar, care va risca explozia dacă nu se va găsi balansul cel mai potrivit pentru ambele tabere. Este vorba de tirania minorităţii împotriva majorităţii. 

Fără să alunecăm în polemici inutile voi încerca să descriu această realitate prin rândurile profesorului universitar de lingvistică, dar în acelaşi timp şi un mare scriitor,  care a fost sârbul Milorad Pavič. În romanul lexicon „Dicţionarul khazar“, exemplarul masculin (operă de mare fineţe în munca cu istoria şi care ar trebui să fie o lectură obligatorie pentru orice cititor inteligent), Milorad Pavič a introdus într-un dialog următoarele: „Priveşte în jurul nostru: America albă se teme de negrii, negrii de portoricani, evreii de palestinieni, arabii de evrei, sârbii de albanezi, chinezilor le e frică de vietnamezi, englezilor de irlandezi. Peşitşorii ronţăie urechile peştilor. În loc să fie terorizate minorităţile democraţia a introdus o altă modă, trăitul cu frica în sân a majorităţilor de pe planetă: asta e democraţia voastră, o pizdă-n ceaţă!(sic!)”. De subliniat faptul că Pavič a publicat „Dicţionarul khazar“ în Iugoslavia anului 1984, pe când în România socialistă, elitele noastre „dizidente”, ridicau osanale regimului Ceauşescu. Acesta este un alt exemplu de raportare comportamental-culturală între două popoare vecine. 

Dincolo de aceste detalii rămâne întrebarea „Cui prodest?” Cine are interesul să ţină majorităţile culturale „cu frica în sân” faţă de minorităţile de tot felul? Se aseamănă cu dictonul latin: „Dezbină şi stăpâneşte!„ Răspunsul îl puteţi descoperi tot în „Dicţionarul khazar“. Printre rânduri. Pentru că nu trebuie să uităm, avem totuşi de-a face cu un roman-lexicon. Potrivirea cuvintelor în interiorul realităţilor ne aparţine însă întru totul.