Omul sau partidul

O marotă de bază a aşa-zisei societăţi civile din România (şi când îi spun „aşa-zisă“, mă refer exclusiv la membrii de partid îmbrăcaţi în blana de oaie a civismului, perorând în numele unor principii cu duhoare doctrinară) e glorificarea individului şi veştejirea partidelor.

„Ah, de-am avea în primele rânduri, cu faţa către popor, personalităţile ţărişoarei noastre! Ah, de s-ar implica mai vârtos intelectualii în viaţa publică! Vai nouă, of, of, of şi vai vouă, turnuri de fildeş, fugari, pasivi şi indiferenţi!“ Dar, când unul dintre aceşti apostoli necunoscuţi se încumetă în politică, urmează un val de imprecaţii, acuze, calomnii. Individul se dovedeşte găunos, vândut, incompetent – ba mai rău! –, de-a dreptul trădător. De ce? Păi, simplu: insul, mizerabilul, falsa iluzie, mangafaua incompetentă a optat pentru o altă mişcare, un alt partid. Ca şi cum societatea n-ar aştepta altceva decât să-şi plângă de milă, bocitoarele nu visează decât să-şi depăşească norma de jelanii. Lângă bocitoare odihnesc outsiderii, ăia care nu jinduiesc altceva decât să fie numiţi, imploraţi în numele patriei să o salveze. Pe scurt, partidul e rău, individul e bun, dar individul în partid e răul absolut. Inutil să subliniez enormitatea ipocriziei. Aşa cum partidele, în sine, nu sunt altcva decât suma deciziilor luate de oamenii care le compun, nici individul nu se schimbă cu o iotă din clipa în care aderă la o doctrină. Partidele şi oamenii nu se modifică aşa cum vor moraliştii. Ceea ce nu vrea nimeni să spună e că, în societatea românească, pentru a ajunge la pârghiile puterii e nevoie de mecanismele de partid. Altele nu există.

Trei sunt excepţiile notabile: Antonie Iorgovan, Elena Băsescu şi Mircea Diaconu. Toată lumea ştie, dar nu poate dovedi, că primii doi sunt (au fost) creaţii artificiale de partid, vândute şi încasate de PSD şi PDL. Iar pentru că precedentul a fost atât de gogonat, PSD a încercat, ridicol, să şi-l aproprieze şi pe Mircea Diaconu, în ciuda faptului că şi-a scos cu arcanul votanţii, doar să-şi verifice forţa şi procentajul. E clar că, dacă în douăzeci şi cinci de ani, nu există decât o singură excepţie de la regulă, orice candidatură independentă e sortită eşecului.

Cam aşa arată România înaintea alegerilor prezidenţiale. Sunt două blocuri care se vor înfrunta. În mod normal, cum am spus data trecută, Iohannis ar trebui să-l spulbere pe Ponta. Numai că asta-mi aduce aminte de scheciul lui Toma Caragiu, cu meciul de fotbal dintre Rai şi Iad. Iadul n-avea nicio şansă, dar să nu uităm că exista şi un arbitru al întunericului. Ei bine, în ciorba electorală s-au băgat cîţiva arbitri mititei, fiecare încercând să smulgă un procenţel, pe care să-l negocieze la primăvară. Am vorbit şi data trecută, azi nu fac nimic altceva decât să suplimentez cu oastea ortodoxă (a BOR) şi cu figura hieratică a Monicăi Macovei. Alte procenţele, aceeaşi veche fărâmiţare din 2000.

Într-o lume normală, bazată pe libertatea de a decide a cetăţeanului, un candidat independent precum comicul francez Coluche sau escrocul columbiano-japonez Fujimori ar avea şanse. În România, dispersia voturilor de pe partea dreaptă nu face decât să umfle micile şanse ale lui Ponta. Exemplificatoare e strângerea de mână dintre el şi Tăriceanu. O fi bine? O fi rău? Asta n-o poate spune decât fiecare catindat, în parte, când se priveşte, dimineaţa, în oglindă.