Autori precum Malka Older studiază conceptul microdemocraţiei, în romanul ei Infomocracy, unde state virtuale de 100.000 de cetăţeni îşi asigură apărarea, evoluţia şi dezvoltarea economică. Un alt exerciţiu SF speculativ este cel al lui Robert Charles Wilson, care în cartea sa, The Affinities, discută despre un soi de horoscop alternativ, stabilit prin tehnologie, pe baza căruia oamenii descoperă afinităţi sociale similare şi ajung să conducă state întregi pe baza acestora. 
 
Nu departe de aceste idei, în prezent, un om de ştiinţă rus a creat Asgardia, o naţie virtuală în spaţiu, mai exact un site unde oricine poate deveni membru. Ideea acestui stat spaţial, care încă n-a decolat de pe hârtie, este să protejeze Pământul şi să susţină explorarea paşnică a spaţiului. Este, dacă doriţi, un soi de Federaţie din Star Trek, în formă incipientă. În acest moment, sunt aproape 180.000 de asgardieni abonaţi şi se votează zilele oficiale de vacanţă şi sigla noului stat. Momentan, sediul Asgardiei este în Viena, într-un apartament de lângă un restaurant sud-coreean. 
 
Ceva mai cu picioarele pe pământ, Liberstad este un experiment anarhic care se va derula în Norvegia. Pe scurt, oricine cu câteva mii de euro la dispoziţie, preferabil în bitcoin, poate cumpăra pământ în Norvegia de la o corporaţie non-profit. Pentru vreo 4 euro pe metru pătrat, oricine poate deţine, până la data de 19 mai, cam cât pământ doreşte, fără acces la canalizare, conectare doar opţională la reţeaua electrică şi responsabilităţi minime faţă de societate. Tolstoy ar fi mândru. 
 
Oraşul acesta este declarat ca fiind „privat”, deşi este neclar ce relaţie există cu guvernul de la Oslo. De altfel, singura impunere din partea iniţiatorilor proiectului este aderarea la principiul non-agresiunii. Eşti liber să faci orice vrei pe terenul tău (probabil în limitele legislaţiei norvegiene), atât timp cât nu îţi omori vecinii. 
 
Principiul mai larg din spatele acestui oraş anarhic se numeşte Libertania şi se referă la crearea unor state-oraş autonome de economia şi influenţa statelor clasice, naţiuni. Nu diferă foarte mult de conceptul de kibbutz, deşi prezintă o evoluţie tehnologică, prin dependenţa de bitcoin şi alte monede virtuale. Prezintă, de asemenea, şi aspecte libertariene sau anarhice, ideologic diferite de socialismul din spatele kibbutz-urilor. 
 
Intenţia acestor pionieri este de creare a unor microstate capabile de autoguvernare, chiar şi în contextul în care independenţa lor nu este, în niciun fel, susţinută sau câştigată de la statul naţional. Sunt mai degrabă experimente care aşteaptă involuţia statului naţional sau germeni ai unei alte forme de organizare descentralizată.
 
Există şi numeroase exemple în istorie de microstate care au obţinut ceva autonomie. Principatul Sealand rămâne poate cel mai cunoscut exemplu de microstat. Este o platformă maritimă abandonată, situată în afara apelor teritoriale britanice. În 1965, a fost „cucerită” de un cetăţean care s-a declarat prinţ, de fapt un ofiţer de armată ieşit la pensie, care voia să folosească locul pentru o staţie radio pirat. 
 
Mari fapte de arme s-au derulat în 1978, când principatul s-a apărat de „premier”, care angajase câţiva mercenari într-o dubioasă lovitură de palat. Ca să ne înţelegem, vorbim de o platformă cu aproximativ 4.000 de metri pătraţi de spaţiu locuibil, cel puţin jumătate însemnând platformele de aterizare pentru elicoptere. A fost un pac-pac banal.
 
Sealand a emis paşapoarte o vreme, a bătut monedă proprie şi a avut chiar şi un atlet naţional la un moment dat, iar în prezent este mai mult o curiozitate rămasă în grija aceleiaşi familii care „a cucerit” platforma în anii '60. Momentan găzduieşte servere de internet. Oricine poate să devină Lord al Sealand pentru aproximativ 40 de euro, prin accesarea site-ului principatului. Acesta rămâne nerecunoscut de actorii statali actuali. 
 
Un alt exemplu de microstat este Christiania, un cartier autoproclamat independent din capitala Danemarcei, Copenhaga. Mai mult un exemplu al mişcării hipiote din anii '70, se consideră o comunitate anarhistă, deci fără lideri aleşi, dar cu reguli stricte în ceea ce priveşte drogurile şi circulaţia autoturismelor. Începând din 2007, rezidenţii cartierului şi primăria au ajuns la consens cu privire la cedarea în mod treptat a proprietăţii pentru dezvoltarea zonei, de-a lungul a zece ani. La schimb, rezidenţii ar plăti pentru prima dată chirie şi ar putea rămâne în cartier, în timp ce o parte din zonă este folosită pentru dezvoltare urbană. 
 
Trebuie spus, totuşi, că încă trăim într-o eră în care statul-naţiune îşi rezervă drepturile şi puterea asupra cetăţenilor. Niciunul dintre exemplele de mai sus nu ar fi reuşit dacă un stat intervenea militar asupra planurilor de secesiune, chiar şi în cazul unor naţiuni virtuale. Pentru cine reţine povestea Republicii de la Ploieşti, de la 1870, independenţa de un stat, chiar şi cel românesc, durează câteva ore, dacă există instituţii de forţă gata să intervină. 
 
Dacă statele noi se vor construi pe ruinele celor vechi sau, pur şi simplu, vorbim despre o disoluţie lentă a sistemului actual, cunoscut şi drept Westphalian, care a văzut aproape patru secole de evoluţie rămâne neclar. Încă avem mişcări de independenţă în acelaşi timp cu vizionari ai lumii care avertizează o evoluţie a roboticii cu un impact major asupra stilului nostru de viaţă, în care automatizarea va şterge cu burelete robotizat mii de tipuri de slujbe. Din această perspectivă, este neclar dacă viitorul statului poate beneficia de o mai mare independenţă a cetăţenilor săi. 
 
Cert este că, prin tehnologii precum blockchain, anumite monopoluri ale statului dispar. Un alt exemplu ar fi şi ideea reşedinţei legale, virtuale pentru firme în Estonia. Degeaba putem trimite bani oriunde în lume sau folosi sisteme independente de stat, dacă totuşi plătim internetul pe o infrastructură oferită tot de acelaşi stat naţional, fără de care n-ar exista nimic. Dezbaterile continuă, iar implicarea civică este poate cea mai importantă faţetă a noilor tehnologii.