Asta înseamnă că visăm aberaţii, conduşi de iluzii şi oameni politici depăşiţi, în loc să ne facem un loc, atît cît mai e loc, în lumea reală.

Treptat, am încropit o legendă prostească în care România dibuie viitorul bizuindu-se pe peisaj, vizitatori şi miracole. Mai clar, am pus în locul dezvoltării comerţul cu imagini. Ne-am cufundat pînă la gît în escapism istoric. Mizăm, adică, pe cîteva atuuri de necomentat.

Astfel, România va creşte şi va face figură de naţie serioasă prin: agroturism, produse eco, vînători de urşi, grîne puse pe şlepuri, oi trimise cu vaporul la tăiat şi IT-işti năzdrăvani. Ultima noutate în materie şi încă unul din pivoţii noştri de lansare spre viitor e un teren de golf cum nu s-a mai pomenit, în judeţul Alba, în UE şi pînă spre marginea galaxiei.

Cu alte cuvinte, mizăm mîndru pe calitatea de teritoriu amenajat pentru safari permanent. Scontăm pe asaltul unei armate de maniaci în căutare de stupi, ruine dacice, softuri beton şi, la sfîrşit, o partidă de golf printre urşi resemnaţi. Modelul e luat în serios şi promovat oficial, fără surîs. Nimeni nu bagă de seamă că ne-am pierdut umorul, odinioară cel mai vast şi preţios zăcămînt naţional. În acest timp, realitatea îşi vede de treabă şi ne lasă baltă, la pescuit de peştişori de aur cu năvod mare şi rar.

Au trecut 30 de ani şi noi glumim pitoresc despre păduri în Covasna, urşi la Braşov, golf în Alba şi IT-işti în garaje.

Patronii şi micii-patroni de ateliere, restaurante, ferme, fabrici şi alte locuri de pierzanie fiscală aleargă după oameni la muncă şi au exact şansa căutătorilor de banane în Retezat. Un tîmplar sau un zugrav, un spălător de vase sau un om care să nu se lase lovit de ciocanul din propriile mîini fac figură de somităţi defuncte. Imediat deasupra acestei absenţe, stă singura noastră creaţie profesională reală: bugetarii. Funcţionărimea sleită care contemplă computere, ridică sprîncenele a mirare în faţa oricărei probleme, îşi ia salariul regulat şi inventează sporul de stres la ridicarea sporului de stres.

Degradarea pe care am camuflat-o în safari lucrează, deja, la ambele capete ale convoiului. În străinătate, mult căutatul val al calificaţilor români s-a stins, prins din urmă de lipsa pregătire şi buimăceala ultimelor generaţii cu ghinionul de a fi fost educate la sat, comună, oraşel, Capitală sau, mai larg spus, în România. Aidoma patronilor din ţară, antreprenorii spanioli sau italieni dau din colţ în colţ şi din hoţ în hoţ, în căutare de oameni pricepuţi la ceva. Curînd, cei ce pleacă vor fi ajutoarele asistenţilor de gunoier aduşi din Vietnam. Cei rămaşi acasă vor fi, şi mai curînd, minus ceva (după ce au fost zero).

Centenarul naţional pe care îl tot anticipăm festiv e un hău mult mai încăpător decît se crede.

Au trecut 30 de ani şi noi glumim pitoresc despre păduri în Covasna, urşi la Braşov, golf în Alba şi IT-işti în garaje. Apropos de mitul supercalificaţilor care pregătesc viitoarele staruri recrutate de CIA: delete! 100 sau 1000 de talente la clape şi programming nu răstoarnă un destin istoric lucrat din greu de multe zeci şi sute de mii de oameni lăsaţi pe lume prostiei şi întîmplării.

Căci, de acum înainte, doar întîmplarea ne mai paşte. În modul cel mai concret cu putinţă, nu sîntem de faţă la sărbătoarea primei (şi, probabil, ultimei) noastre sute de ani de stat naţional întregit. Niciodată recalcularea n-a fost mai urgentă. Centenarul naţional pe care îl tot anticipăm festiv e un hău mult mai încăpător decît se crede. E loc acolo şi pentru suta de ani scursă de la declanşarea cancerului comunist sovietic şi pentru tocătorul de istorie care ne-a mîncat viitorul după 1945 şi pentru prăpădiţii de doi ani abia trecuţi de la Colectiv - balul cenuşii naţionale.

Sîntem slăbiţi pînă la efemer. Depindem de o pală norocoasă sau de un vîrtej potrivnic. La cea mai mică adiere, riscăm să devenim altceva. Steve Moldovan, Viorel N’Gono, Samuela Soft - vedete porno, staruri retarde, absolvenţi cu diplomă de netot şi alte feluri de marţieni pre-agrari stau la pîndă. Ei vor da noua noastră majoritate de neam fără rost şi ambiţii. Tot ei vor decide dacă mai are rost să ne numim România sau să ne mai numim cumva anume, să ne mai ţinem de legi, să mai vorbim şi să mai scriem liber şi după reguli gramaticale.

Vom fi încă mai daţi la o parte şi nici măcar est-europeni nu vom mai fi.

În compensaţie, am învăţat să ne legănăm în iluzia fără ruşine şi sfîrşit a excelenţei româneşti. Cunoaşteţi! Reputata şcoală românească de: medicină, matematică, actorie, petrotehnie şi aviaţie. Plus olimpicii pe veci laureaţi la toate disciplinele, pămîntul bogat şi dorul intraductibil în vreuna din limbile pămîntului. Totul într-o ţară de grabă ucigaşă a propriilor industrii, fără şosele, cu abandon şcolar cît Casa Poporului prostit şi cu spitale bîntuite de moarte dar  binecuvîntată cu literaţi radicali, mîndri că scriu sulă cu p, fără să se refere la supă. Talentul a venit de hac cenzurii şi ne-a adus libertatea.    

Ne aşteaptă confirmări pe măsură. Curînd, în decembrie, vom afla, dacă ne vom obosi să băgăm ştirea în seamă, că buna noastră soră Franţa a învăţat Comisia Europeană să propună o zonă euro cu ministru de Finanţe şi buget separat. Şi o directivă asupra aşa zişilor muncitori detaşaţi care va pune capăt exportului românesc de forţă de muncă. Gata cu muncitorii voştri! Avem migranţi de întreţinut şi egouri de umflat!

Vom fi încă mai daţi la o parte şi nici măcar est-europeni nu vom mai fi. Cehia, Polonia, Ungaria şi Slovacia au treabă. Îşi dreg şi fac auzită vocea în Europa. Nu îi urmăm şi, din acest motiv, vom rămîne doar estici. Fideli, adică, vechii noastre metafizici provinciale. Totul e să nu faci nimic. Să stai mut şi nemişcat, să te faci că nu pricepi, să-i duci pe toţi cu vorba şi, pînă la urmă, cu un pic de noroc, să cîştigi. La golf.