Emoţia, trăire eminanamente subiectivă se datorează faptului că numele autorului cărţii, Paul Lendvai, un jurnalist de origine maghiară, de multă vreme, mai exact îndată după evenimentele de la Budapesta din toamna anului 1956, stabilit în Austria, îmi este cunoscut încă din primele luni ale carierei mele de ascultător de cursă lungă al Europei Libere în limba română. Articolele lui Paul Lendvai referitoare la situaţia din Europa Răsăriteană, uneori chiar din România, articole apărute în influente publicaţii, aşa cum erau în anii 70-80 ai secolului trecut şi mai sunt şi azi Die Presse şi Financial Times, erau adesea menţionate în Revista Presei Internaţionale, parte însemnată a Programului politic, ori difuzate în întregime în rubrica Articolul zilei ori în emisiunea de mare impact Actualitatea românească.

Alături de alţi câţiva binecunoscuţi jurnalişti, precum Flora Lewis, Nicolette Franck sau Victor Meyer, Paul Lendvai ne ajuta, graţie undelor scurte, să înţelegem ceva mai bine ceea ce se întâmplă în colţul nostru de lume căzut pradă ciumei totalitare ori chiar în propria noastră ţară intrată sub stăpânirea socialismului dinastic.

Dar nu despre emoţiile mele aş dori să scriu în comentariul meu de astăzi. Care nu se doreşte o recenzie la excelenta, documentata, convingătoarea carte a lui Paul Lendvai. Voi comenta, probabil, pe îndelete volumul în zilele sau săptămânile următoare. Voi detalia, în schimb, de ce am parcurs cu interes crescând şi chiar cu îngrijorare cele mai bine de 230 pagini ale cărţii.

Foarte adesea auzim din gura unor analişti politici de înaltă calificare că s-ar înmulţi semnalele în conformitate cu care regimul PSD-ALDE instaurat la Bucureşti în urma votului democratic de la 11 decembrie 2016 face paşi din ce în ce mai siguri în vederea împrumutării şi aplicării unor caracteristici din felul în care înţeleg să guverneze Viktor Orbán la Budapesta sau Vladimir Putin la Moscova. E drept, dacă asupra autoritarsimului ţarului Putin şi asupra regretelor sale legate de dizolvarea Uniunii Sovietice în decembrie 1991, a acelei Uniuni Sovietice poate nu neapărat din vremea lui Stalin, ci mai curând a aceleia din era Brejnev nimeni nu mai are nici un fel de urmă de îndoială, în cazul lui Orbán, ne spune Paul Lendvai, “cercetătorii nu au căzut de acord dacă sistemul instituit după 2010 mai este o democraţie sau constituie deja un fel de sistem totalitar. Ei sunt de acord doar că sistemul nu mai trebuie considerat o democraţie liberală. Unii cred că este vorba încă despre o democraţie pentru că mai există posibilitatea teoretică a schimbării guvernului”. Sigur, în România situaţia din vremea guvernării PSD-ALDE nu este încă atât de gravă. Nimeni nu spune că România ar fi căzut pradă iliberalismului, nimeni nu pune încă la îndoiala posibilitatea alternanţei la putere. Însă nu poţi să nu te întrebi cu nedisimulată îngrijorare cum se va produce o astfel de alternanţă în condiţiile în care partidele de opoziţie sunt din ce în ce mai debile.

Într-unul dintre pasajele cărţii sale, Paul Lendvai atrage atenţia asupra faptului că partidul Fidész insistă asupra detaliului că a venit la putere în anul 2010 în urma unui vot masiv în favoarea sa. Îndată după ce acest vot şi până astăzi partidul lui Orbán, în frunte cu şeful său, dl. Viktor Orbán, au repetat şi repetă cu obstinenţă ideea că “noi şi numai noi reprezentăm poporul, pe adevăraţii unguri”. Având în vedere toate acestea, nu i-a fost defel greu premierului maghiar să spună că “naţiunea, întrupată, evident de Fidész, nu poate fi în opoziţie”. Iată, însă, că nu mai departe decât vinerea trecută, în încercarea de a răspunde unor acuze formulate de Victor Ponta, preşedintele PSD, Liviu Dragnea, făcea afirmaţia stupidă în conformitate cu care “PSD e mai mult decât un partid, e practic România, la scară mai mică”. Să te cruceşti nu alta de ce prostii poate să scoată pe gură stăpânul Teleormăniei!

Concentrarea puterii în mâna preşedintelui PSD şi a fidelilor săi proveniţi cu precădere din anumite zone ale ţării mai puţin dezvoltate şi din rândul unei elite politice de esenţă marginală, de proastă calitate, cu şcoală puţină şi diplome universitare dobândite la instituţii de învăţământ superior de rangul al treilea, tentativele de modificare prin tot felul de tertipuri şi manipulare a populaţiei a Constituţiei, atacurile neîncetate asupra justiţiei (Orbán s-a străduit din răsputeri şi a reuşit să limiteze atribuţiile Curţii Constituţionale în vreme ce în România cu ajutorul pixului slugarnic al ministrului Tudorel Toader sunt vizate alte instituţii cheie, precum Procuratura generală şi DNA), recentralizarea deciziei şi a puterii, dorinţa de a limita atribuţiile preşedintelui ţării, atitudinea constant anti-europeană (valul de critici şi chiar sfidarea UE), reorientarea politicii externe spre Moscova şi Istanbul, criticile frecvente la adresa cancelarului german Angela Merkel, ura faţă de multi-miliardarul de origine maghiară Soros socotit vinovat de toate relele din lume, dorinţa de întărire a controlului asupra mass-media (astăzi, Dragnea şi partidul lui au la dispoziţie Antenele voiculesciene şi România tv a fugarului Sebastian Ghiţă, iar prin eliminarea taxei, au supus aproape în totalitate şi Televiziunea Română), tirul încrucişat la care sunt supuse Banca Naţională şi băncile comerciale cu capital străin şi, nu în ultimul rând, naţionalizarea pensiilor private, exacerbarea naţionalistă, înlăturarea grabnică din cercurile decizionale a oricărei persoane suspectată că ar putea fi o primejdie pentru liderul suprem sunt tot atâtea indicii că există asemănări tot mai serioase între Ungaria lui Orbán şi ceea ce ar trebui, în planurile nebuneşti ale PSD, să devină România lui Dragnea.

Doamne fereşte că aceste operaţiuni complexe de mare ticăloşie să izbutească!