Cu anunţul făcut la Antena 3 privind prezumtiva decizie (în fapt inexistentă) a analfabetului guvern-marionetă, luat şi el prin surprindere, privind mutarea ambasadei române din Israel în oraşul sfânt, Dragnea le-a aplicat adversarilor săi, vai, o lovitură de mare maestru.

Aflat în defensivă, din ce în ce mai izolat şi impopular şi, ca atare, din ce în ce mai încolţit de o opoziţie involuntar tot mai acerbă, Dragnea se manifestă ca un tiran ajuns la ananghie, cu multe succese în spate şi setea de putere absolută în faţă. Omul se visează un Trump redivivus. Ca populist de dreapta conducând un partid nominal de stânga, Dragnea caută comunitatea celor plămădiţi din aceeaşi făină. Şi punerea definitivă în dificultate a adversarilor săi. Cărora le-a găsit, precum tenebrosul Hagen lui Siegfried, un tainic punct vulnerabil.

Nici Dragnea nu duce lipsă de adversari. În urma voltei sale în politica externă, infractorul care conduce principalul partid guvernamental şi a reuşit să transforme parlamentul într-un centru unic şi autoritar de putere, s-a văzut făcut cu ou şi cu oţet.

În America, omul pe care-l imită şi emulează Dragnea e Trump, deşi liderul Casei Albe a acţionat în baza unei decizii eminamente democratice, adoptate de Congres în numele poporului american. În Europa, Big Daddy l-a găsit pe preşedintele Milos Zeman. La finele anului trecut, liderul socialist de la Praga promitea să i se alăture omologului său american şi să dispună mutarea ambasadei cehe la Ierusalim. Pe Zeman l-a contrazis apoi alt populist, Andrei Babis, actual premier şi ex-turnător, prezumtiv, al poliţiei comuniste cehoslovace, care se opune demersului iniţiat de americani.

Nici Dragnea nu duce lipsă de adversari. În urma voltei sale în politica externă, infractorul care conduce principalul partid guvernamental şi a reuşit să transforme parlamentul într-un centru unic şi autoritar de putere, s-a văzut făcut cu ou şi cu oţet. Semnificativ e nu doar că a declanşat o explozie antisemită în rândul criticilor demersului său. Ci şi că s-a văzut atacat în trombă de o coaliţie dintre cele mai improbabile, coagulată pe ideea că ”duşmanul duşmanului meu mi-e prieten”.

Brusc s-au regăsit pentru prima dată pe aceeaşi tristă pagină atât preşedintele Iohannis, cât şi predecesorul său, Băsescu. Primul e vexat, pe bună dreptate, de eliminarea sa dintr-un proces decizional în care, potrivit Constituţiei României, hotărârile ar trebui să-i aparţină. Cel de-al doilea e neurastenizat pentru că ar fi vrut să rămână singurul lider cu iniţiative în materie de întărire a componentei atlantice a diplomaţiei române.

Încât de la stânga la dreapta şi invers, de la pro-palestinieni şi pro-islamişti, la comunişti, ca şi de la ex-securişti, la ultranaţionalişti şi democraţi militanţi contra corupţiei, o lume întreagă i-a sărit, furioasă, la beregată. Or, dacă un hoţ se repede să împiedice un tâlhar să-l jefuiască pe un bătrân, ce facem? Îl împuşcăm pe hoţ, pentru că ne enervează rău? Sau îl ajutăm să facă bine înainte de a face dreptate şi a-l aresta şi judeca pentru faptele sale? Dar care e decizia dreaptă privind Ierusalimul?

Israelul l-a declarat capitala sa eternă, deşi Naţiunile Unite l-ar fi vrut cândva internaţionalizat, iar comunitatea internaţională îl cere pentru un viitor stat palestinian, cu lideri insistând să controleze însă întregul teritoriu al statului evreu. Pe care nu-l recunosc ca evreu.

Incontestabil, la o adică, e şi dreptul unei naţiuni de a-şi fixa unde vrea propria capitală. Numai evreilor acest drept li s-a contestat nu o dată.

Chiar dacă nu sunt creştini practicanţi şi conştienţi de iudaitatea lui Isus şi a poporului ales din care au făcut parte întemeietorii creştinismului, prea puţini români contestă legătura evidentă, nu doar biblică, dintre israeliţi şi oraşul sfânt. Aşa cum, vai, într-un acces de nebunie şi gudurare pe lângă majoritatea islamică din organizaţia mondială, a negat-o UNESCO. Ori aşa cum o tăgăduieşte antisemitismul musulman, care a inventat discriminarea vestimentară a evreilor şi creştinilor.

Incontestabil, la o adică, e şi dreptul unei naţiuni de a-şi fixa unde vrea propria capitală. Numai evreilor acest drept li s-a contestat nu o dată. Or, o astfel de tăgăduire unică şi unilaterală e, indiscutabil, antisemită. Şi, ca atare, profund imorală. Ca să scape din acest inconvenient, adversarii, inclusiv populişti, inclusiv mascat antisemiţi ai iniţiativei lui Dragnea, se derobează de răspundere, arătând cu degetul ba spre ceea ce afirmă a fi dreptul internaţional (în acest caz controversat, neclar şi discutabil), ba spre Uniunea Europeană. Ca şi cum UE şi nu SUA ar garanta securitatea României. Sau ca şi cum diplomaţia română ar fi fost întotdeauna înregimentată imuabil în tabăra aliaţilor ei.

Or, chiar şi un nemernic comunist, un criminal sadea precum Ceauşescu a avut iniţiative diplomatice lăudabile. Şi perfect originale. Acestea au inclus de pildă, între altele, stabilirea primelor relaţii diplomatice dintre Germania occidentală şi o ţară comunistă, în 1967. Ori menţinerea raporturilor diplomatice cu statul evreu, lichidate de celelalte state comuniste din Tratatul de la Varşovia, în 1967, după războiul de şase zile. Când s-a produs istorica eroare a Iordaniei de a declara, în ciuda apelurilor israeliene la pace, război Israelului, care avea să cucerească Ierusalimul răsăritean.

Nu e clar dacă oportunistul Dragnea se visează şi un Ceauşescu redivivus. E însă cert că este un restauraţionist. La fel de cert e că, în Orientul Mijlociu, politica externă a unui Mircea Maliţa, girată de tiranul naţional-comunist în ciuda iudeofobiei şi a complicităţii lui Ceauşescu cu terorişti arabi, a adus beneficii majore României.

Concomitent, exportul de antisemitism constituind politica sovietică şi a KGB-ului sub Andropov şi urmaşi s-a dovedit fatal, până în ziua de azi, pentru toate părţile implicate şi, mai cu seamă, pentru victimele terorismului pe care l-a iscat.

De medierea României nu e nevoie decât dacă ţara devine relevantă, internaţional, prin curaj politic extern.

S-a mai spus că mutarea la Ierusalim nu ar fi oportună, că ar pune în pericol procesul de pace, că ar şubrezi poziţia României ca virtual "mediator” şi ar amplifica riscul terorist.

Or, procesul de pace e în agonie de mult, pentru că liderii palestinieni n-au acceptat dreptul la existenţă al statului evreu, iar decizia lui Trump l-ar putea resuscita, readucându-i pe actorii regionali şi internaţionali pe tărâmul realităţii.

Iar dacă decizia nu e oportună la trei mii de ani de la mutarea capitalei regelui David de la Hebron la Ierusalim, oare când va fi?

În fine, de medierea României nu e nevoie decât dacă ţara devine relevantă, internaţional, prin curaj politic extern. Şi cât anume va mai sta ţara în cap, pe asfalt, gudurându-se pe lângă islamismul radical ca părinţii laşi ai un copilaş pus să facă sluj în faţa unei marionete, înainte de a-şi câştiga dreptul la demnitate şi la o politică morală, conformă intereselor ei reale?

Petre Iancu - Deutsche Welle