Documentul, datat 19 iunie 1990 şi desecretizat în această vară la cererea Parchetului, este o notă a unui serviciu logistic al Armatei, prin care generalul-maior Ioniţă Botoş (unchiul celui care avea să devină procuror general al României, Ilie Botoş) cerea adjunctului ministrului Apărării să i se scadă din inventar hrană şi echipamente în valoare de 866.009,30 de lei, care fuseseră distribuite, la cererea Guvernului Roman, unor „forţe civile care au participat la restabilirea ordinei şi liniştei în capitala ţării”. Adică minerilor.

Într-un interviu pentru Europa FM, premierul de atunci, Petre Roman, susţine că alocările de la Armată au avut un scop umanitar: „Era o problemă absolut elementară,  pur şi simplu de ordin umanitar. Trebuiau hrăniţi, pentru că erau veniţi în condiţiile improprii în care au venit, în noapte. Ministrul Stănculescu de atunci i-a preluat, au fost duşi, li s-a dat hrană. Iar unii dintre ei care erau cu haine rupte, el a spus: Domnule, din rezerva Armatei le dau pentru ca să fie cât de cât in situaţia să îi putem trimite înapoi. Ce să faci cu vreo 8-9 mii de mineri nemâncaţi, obosiţi?”.

Documentul pe care Armata tocmai l-a desecretizat ne spune, cu precizie militară, şi câţi mineri aveau haine rupte: fix 958. Atâtea persoane au primit „costum salopetă kaki” şi tot atâtea „bocanci cu talpă cauciuc carâmb înalt”. Cine să fi rupt hainele de pe atâţia mineri domnul Petre Roman nu ne mai spune. Studenţii? Ochelaristele? Pletoşii? Panseluţele?

Dar să zicem că domnul Roman are dreptate. Atunci de ce li s-au mai distribuit minerilor 950 de chiloţi, 920 de maiouri, 1.463 ciorapi bumbac, 302 săpunuri de ras, 437 lame de ras, 590 săpunuri de faţă, 192 aparate de ras, 700 de tuburi de pastă de dinţi şi 750 de periuţe de dinţi? I-au schingiuit studenţii pe bieţii mineri şi cu niscaiva cursuri intensive de igienă?

Răspunsul s-ar putea să fie în altă parte şi poate că procurorii vor ajunge la el. Răspunsul meu l-am primit acum 26 de ani. Lucram la un ziar din Bacău şi, prin vara lui 1991, umblau nişte zvonuri că la mineriada din anul precedent ar fi participat şi ortaci din Comăneşti. Am dat o fugă până acolo, să găsesc nişte mărturii, şi primul lucru care m-a şocat la minerii cu care am încercat să discut a fost spaima lor de a vorbi. În cele din urmă am reuşit să vorbesc cu unul dintre ei, un tânăr puţin peste 20 de ani, care a pus condiţia să nu-i dau numele în ziar.

Nu ştia mare lucru – sau nu atât cât speram eu. Fuseseră alertaţi de liderii sindicali, urcaţi în vagoane şi trimişi la Bucureşti. Nu fusese chiar în miezul evenimentelor, în Piaţa Universităţii. După ce lucrurile s-au potolit şi minerii au început să se întoarcă acasă, câtorva dintre ei - după criterii pe care nu le ştia - li s-a spus că mai rămân în Bucureşti. Au fost duşi într-o unitate militară, li s-au dat haine militare fără însemne, li s-au asigurat masă şi cazare şi după câteva zile au fost trimişi acasă. Puteau să-şi păstreze hainele primite. De fapt, în hainele alea kaki şi era îmbrăcat când am vorbit cu el. Era ceea ce se chema o uniformă de instrucţie şi de muncă – mai ponosită şi mai puţin pretenţioasă decât uniforma de oraş.

Bine, îl întreb, şi de ce aţi mai rămas în Bucureşti? Ce vi s-a spus? Mi-a răspuns - fără ca atunci să înţelegem nici eu, şi nici el grozăvia care se pusese la cale: „Ca să intervenim dacă lucrurile nu se potoleau”.

Articolul pe care l-am publicat atunci nu a avut niciun efect. Era bazat pe o mărturie singulară, anonimă, başca publicat într-un ziar local, iar inundaţiile catastrofale care au lovit judeţul Bacău în vara aceea l-au îngropat, credeam eu, definitiv. Iată însă că documentul desecretizat după 27 de ani îl confirmă pe tânărul îmbrăcat în kaki: aproape o mie de mineri au fost păstraţi la dispoziţia FSN, ca forţă de rezervă în cazul în care represiunea protestatarilor ar fi eşuat. Adică în scop umanitar.