Mica evaziune cât Casa Poporului

Cine a pus un gard înalt între Casa Poporului şi poporul ei nu trebuie judecat prea aspru. Dacă n-ar fi turnat nişte inşi beton armat, probabil că gardul s-ar fi ridicat de unul singur din valuri de aroganţă revărsate de sub costume scrobite, din gheme de dispreţ deşirate în urma lor. Sau, în locul gardului lângă care Valeriu Zgonea şi-a dat măsura adecvării pozându-se, cu ciocan şi lavalieră, lângă Roger Waters, s-ar fi căscat natural un hău.

În spatele zidului, se face, cu un aer somnolent, mai bine sau mai prost, legea. Se cere însă respectată doar dincolo de el.

Oamenii aceştia care urcă treptele de marmură la început de mandat încheindu-şi strâmb nasturii costumului sau călcând timid spre fotoliile de piele din Casa Poporului, adună cât pot, cu fiecare zi, sub sacou sau în pereţii caselor de la ţară ale rudelor sărace. Adună, dar şi pierd. Le rămân la scară onestitatea, popularitatea, deseori adecvarea. Învaţă, în schimb, cum e cu dubla măsură.

Am făcut dăunăzi un experiment. Povestea începe la o coadă. Şirul de oameni fel de fel, parlamentari, funcţionari ori ziarişti, şerpuieşte în spatele bufetului de la Camera Deputaţilor. După tejghea, o doamnă şi un domn cu uniforme terne împart cafele cu lapte de 2 lei, prăjituri de 3,5, felii de chec copt în cofetăria Casei şi cefe de porc taxate după greutate şi sub preţul pieţei de peste gard. Din portofele Furla sau direct din buzunarul jeanşilor, banii nu au culoare politică şi nici miros. Se învârt la repezeală fără să ceară nimeni bon fiscal.

Un deputat liberal face comanda de crenvurşti, ia furculiţa de plastic şi se mută grăbit la o masă. Între un vot pentru Statut şi unul pentru arestarea unuia de-al Casei, bonul fiscal pare un moft. „Lăsaţi-mă, o să îl cer acum, că l-am uitat pe tejghea”, se scuză în timp ce măselele toacă mărunt cârnatul, iar esofagul îl împinge cu noduri mai departe. Se învârte pe călcâie bombănind şi îi face semn femeii să îi dea mai repede un bon, că se filmează.

Mâinile pricepute să mânuiască fără greş cefe de porc şi gustări dulci se încurcă la cererea tardivă. Femeia face ochii mari, însă se conformează. Tastează rar şi îl întinde fără grabă. Are şi-un număr: e bonul 49 din acea zi. Până la 3 şi jumătate, bufetul Camerei Deputaţilor – mamut respirând deja greu la a treia şedinţă de plen – scosese 48 de alte bonuri. Cât o tutungerie din Mizil.

Urcăm. La etajul la care deputaţii PSD şi cei ai PNL îşi ţin servietele şi şedinţele de grup, o altă tejghea de pal melaminat îşi înfige picioarele în covorul moale. Consiliere de parlamentari vin cu liste de cumpărături, femeia din spatele bufetului împachetează în hârtie albă farfurii de carton cu grătare de pui şi prăjituri. Totul dispare într-o sacoşă-maieu cu poza Casei Poporului în tonuri de maro. Banii se dau negreşit, bonuri niciodată.

Cer o sticlă de apă. „De Pepsi?”, zice doamna. „Nu, de apă”. O primesc şi dau la schimb 2,5 lei. Iau restul, nu şi bonul. Îl cer. Dar doamna pare prinsă. „Ce faci, Mihăiţă, tată?” Mihăiţă strânge imperturbabil gunoiul. Femeia îl aşteaptă şi revine târziu ca trezită din vis: „Bonul?” „Da, bonul”. Mâinile alunecă neîncrezătoare pe taste. Centrul Internaţional de Conferinţe, nobila titulatură dată de Secretariatul General al Camerei Direcţiei Alimentaţie şi celei de Organizare de evenimente, a pus, în fiecare oficiu o casă de marcat. Pe care nu o foloseşte însă nimeni decât accidental. Femeia pricepută tastează iar şi nimereşte. Casa scoate sunetul ei de fierăstrău muşcând din hârtie şi iese la lumină bonul cu numărul 10. Ce-o fi fost pe restul celor 9 de până atunci? Un Pepsi de 3 lei? Cartofi prăjiţi de 3,50? Cafea de 2? Sau un ecler aproape gratis?

Trei etaje mai jos, un alt bufet, aceeaşi normă. Oamenii intră cu bani, ies cu mâncare şi fără bon. În sala de plen fac legi. Alături, închid ochii la o evaziune mică, aşa, cam cât Casa Poporului. Pe holuri vecine, Senatul a închiriat un spaţiu unei firme private. Fără excepţie, oricine cumpără primeşte bon. O prăjitură nu e însă 3, ci 7 lei. Un sendviş - 8. Nu-i chilipir, nici coadă.

Am văzut intrând în birouri, în prima zi de mandat, două generaţii de parlamentari. Sute de inşi puşi pe fapte mari pe care îi încăpeau încă sacourile. Primii au intrat pe liste, următorii - votaţi direct, uninominal. Prea puţini, extrem de puţini, duc în serviete proiecte de legi sau cărţi. Prea puţini din cei din urmă ajung să îşi încheie la termen mandatul, sfârşind ori în demisii onorabile de neputinţă, ori într-un degradant oportunism.

Le-am urmărit priviri şi legi. Ochii li se schimbă, iar legile încep să trosnească sub ordinele de partid. Nu mai vreau, deci, de la parlamentarul meu să mai schimbe vreo lege. Dar vreau să îl rog să înceapă să respecte una, cum fac, forţaţi acum de Fisc, cei mulţi de după zid. Să sune la ANAF. Apoi să ceară zi de zi, timp de trei luni, la fiecare prăjitură, ceafă sau cafea, bonul fiscal. Şi să vedem cu toţii dacă, fiscalizând şi ultimul fursec de casă, Casa Poporului va mai putea să-i dea la prânz o excelentă prăjitură cu 3 lei.