„Mătuşa Tamara, mama noastră de ocazie”

Mă tot miram zilele trecute în această rubrică de ce o serie de umbrăreşti din această ţară, cu miile şi zecile de mii, dacă ne gândim la copiii, rudele, prietenii, complicii şi cunoştinţele lor, nu sunt judecaţi niciodată. Mă miram şi nu prea, deoarece ştiam răspunsul, dar nu puteam să-l dau eu.

Cine sunt eu? Un cetăţean oarecare, un blogger amărât, care este înjurat de comentatori ori de câte ori nu gândesc ca ei. În aceste cazuri, devin ”comunist”, ”naţionalist”, chiar ”fascist”, încât am ajuns să mă uit pe furiş dimineaţa în oglindă

Un om cu asemenea însuşiri nu poate să afirme: una din cauzele principale ale corupţiei din România este justiţia! Cum să spui aşa ceva? În primul rând, nu am acea ”dovadă”, cerută şi de Lenuţa Ceauşescu la un moment dat. În al doilea rând, s-ar supăra foc Bruxelles-ul pe mine, care mi-ar spune: ”Nu ţi-e ruşine, te iei de biata justiţie, o tracasezi?”

Urmează al treilea rând: ar fi deranjaţi foarte şi locuitorii Cotrocenilor, care mi-ar spune: „Măi, uselist-ule, vouă nu vă e bine? Vreţi să puneţi mâna pe justiţie?” „Dar, nu sunt uselist, nene, sunt stelist!” „Tot aia e!”
Când văd cum se ia apărarea justiţiei, stându-se la capul ei cu o bâtă cât una din Antenele lui Voiculescu, mă gândesc la Becali, la Mioriţa, dar şi la o turmă mare de oi păzite de un cioban oarecare. Păi, dacă el le păzeşte, nu înseamnă că sunt ale lui, că le mulge el, că face brânză, că o vinde, apoi bagă banii în buzunar? Dacă turma e a lui, nu o păzeşte şi o conduce el în folos propriu?

Nu zic neapărat c-o fi aşa, că nu am ”dovada”, dar mă gândesc că ar putea să fie, când mă uit la vilele luxoase în care stau nişte judecătorese, care au la subsol nişte cămări (sic!), în care nu sunt adăpostite borcane cu dulceaţă de gutui, ci nişte teancuri de bani, ca nişte cărămizi, din care urma să se mai construiască o vilă-două.

Cel mai mult îmi place inteligenţa judecătorilor prinşi cu flagrantul în sac, când sunt întrebaţi: ”De unde ai banii ăştia?” ”De la mama!” ”Cum o cheamă pe mama ta?” ”Tamara” ”Hai s-o întrebăm dacă e aşa” ”Păi, e moartă săraca, a murit la cutremur”.

Nici cu inteligenţa primarilor filmaţi cu un nasture de la haină, când primesc nenumărate foloase necuvenite, nu îmi e ruşine. Ei răspund aşa: „Da, dar asta se întâmpla în 2008, de ce daţi filmuleţul abia acum? Nu se pune! Domnule televizionist Mânăstirescu, nu vrei să ne întâlnim la o cinzeacă, la un caltaboş, ceva-acolo, să-ţi explic cum stau lucrurile? Eu sufăr de claustrofobie, domnule, nu suport să stau după gratii nici mort!”

Cam aceasta este şi concluzia a două judecătorese tinere şi blonde-blonde: suferă de boli neprevăzute în Codul penal, care le pun viaţa în mare pericol dacă cineva ar îndrăzni să le invite la o cafea într-un bar prevăzut cu gratii la uşă. Deci, atenţie!

Deocamdată, nu putem să acuzăm niciun judecător. Trebuie să se pronunţe mai întâi justiţia! Adică tot ei. Prezumţia de nevinovăţie e sacrosanctă. Ca şi lefurile lor pe care şi le fixează singuri. Ca şi pensiile foarte mari, ca şi concediile de odihnă de câteva luni, ca şi sporurile la salariu... Sunt mult mai multe, dar am obosit să vorbesc despre acest „stat în stat”, mă opresc.

Revin: dacă nu avem o „dovadă”, nu putem să ne pronunţăm în vreun fel, noi, cei mulţi. Trebuie să aşteptăm verdictul dreptei şi cumpănitei justiţii, care se tot amână, de regulă un an, apoi doi, apoi... până la zece, după care umbrăreştii României zburdă ca mieii pe pajiştea verde şi înflorită a plaiului nostru atât de mioritic, de te apucă plânsul pe înfundate, că îţi e ruşine să te vadă lumea cât de plângăcios eşti.

Pentru o bucată de grădină, ca să obţină o hotărâre judecătoreacă dreaptă, mamei mele i-au trebuit şapte ani. Hotărârile erau aşa: o dată de partea mamei, o dată de partea celorlalţi, după aceeaşi lege românească. După amânări şi recursuri repetate de ambele părţi, un adevărat calvar, sfătuit de un prieten, am luat taurul de coarne, adică: am cumpărat un plic de câţiva bani, dar am pus în el câteva sute de Euro, pe care i-am strecurat în pulpana neagră, adâncă, a sfintei robe judecătoreşti.

Ca un cântec de sirenă, am auzit cu o voce pisicoasă, tot blondă: „Vai, nu trebuia!” Peste câteva zile, hotărârea a fost nu numai dreaptă, dar „definitivă şi irevocabilă”.

În calitate de blogger modest, aş mai vorbi despre acest subiect, dar terenul pe care păşesc eu, în „statul de drept” din care fac parte, seamănă cu cele minate din Afganistan sau Irak. Dacă nu ar fi minat, aş mai spune: că turma procurorilor noştri dragi, păstorită parţial cu acelaşi talent de ciobanul ungurean, scoate la iveală, pe rând, câte un caz de corupţie, când dintr-o tabără, să zicem a puterii, când din cealaltă.

Principiul care este folosit sună aşa: „Una ţie, una mie, una lui badea Ilie!” Şi procurorii, ca şi magistraţii, sunt împărţiţi după culoare, ba portocalii, ba galbeni, ba roşii, amintind într-o oarecare măsură de culorile bietului tricolor, dar mai ales de vechea spusă românească „Situaţia e albastră în România!”

Mai clar, când încep programul de lucru, o parte din procurori se adună într-o şedinţă şi hotărăsc: „Astăzi, mergem pe galben!” Într-o şedinţă paralelă, se ia o altă decizie: „Bagă portocaliu!” „De ce portocaliu?” „Ne-ar trebui nişte zăbrele pentru albastrele antene voiculesciene”.

Mai bine tac. Cine să mă creadă pe mine, dacă nu am dovezi? Nu am nici camere minuscule de înregistrare, ultimul răcnet, cumpărate din banii ponosiţi ai contribuabilului, care să-i înregistreze inclusiv pe cei ca mine, băgători cu de-a sila ai  şpăgii în buzunarul judecătorului.

Trebuia să mă filmez singur, aşa cum am auzit că se întâmplă în unele filme porno. Sau plăteam pe cineva s-o facă. Dar, nu cred că era bine, există articol de lege şi pentru cel care dă, nu numai pentru cel ce primeşte. Iar eu sufăr de claustrofobie. De gratii să nu aud! Dacă le mai şi văd, mi se face de-a dreptul rău. Dacă nu mă credeţi că sunt nevinovat, întrebaţi-o pe mama, Dumnezeu s-o ierte!