N-o să încerc să trec în revistă tot „nespusul” prestaţiei mele. Mă voi opri la două-trei teme. Dar mai înainte, vreau să-mi exprim, a nu ştiu cîta oară, disperarea în legătură cu modul în care presa înţelege să preia, să selecţioneze şi să transcrie declaraţiile convorbitorilor. Nu ştiu dacă la mijloc e pripa gazetărească, lipsa de experienţă, exerciţiul insuficient al limbii şi al ideilor, dar mi se întîmplă frecvent ca, citind a doua zi ”rezumatul” intervenţiei mele, să mă înroşesc. Scoase din context, trunchiate, recompuse fără logică, sau pur şi simplu prost înţelese, vorbele mele apar pe piaţă ca o colecţie de simplificări grosolane,  exprimări eliptice şi aglutinări incoerente, în care nici eu nu mă mai descurc. Un exemplu, între multe altele: eu spun ceva de genul ”după atîţia preşedinţi prea volubili, aş prefera unul care să spună, fără zorzoane, „da”, „nu”, „am să mă mai gîndesc”, ”nu cred” etc. În ziar apare: ”vreau un preşedinte care să spună nu”. Şi tot aşa… (Trec peste eventuale greşeli de exprimare, pe care, admiţînd că le-aş fi putut face în fuga oralităţii, redactorii de pagină ar trebui să le corecteze tacit. Mă îndoiesc, totuşi, că aş fi putut spune ”lumii le place să audă…”).

Trec la subiect. S-a conturat ideea că, în vreme ce mesajul de susţinere al lui Radu Beligan pentru Victor Ponta m-a iritat, n-am avut nici o reacţie la mesajul de susţinere al lui Gabriel Liiceanu pentru Monica Macovei. Un prim răspuns am dat în emisiune: nu am obligaţia – şi nici puterea – să scriu despre tot ce mişcă pe scena publică. Nu pot să scriu „la comanda” tuturor cititorilor. În plus, am, inevitabil, ca toată lumea, opţiunile mele, simpatiile şi idiosincraziile mele. Oricine are dreptul să fie „băsist”, sau „anti-băsist”, pesedist sau anti-pesedist şi să se comporte în consecinţă, dacă tot facem atîta caz de „libertatea de exprimare şi de opinie”. Am chiar dreptul să nu fiu în obedienţa niciunei tabere şi să spun ce cred. Chestia cu slugărnicia mea în raport cu Cotroceniul e fie o formă de ignoranţă încăpăţînată, fie una de rea credinţă. E suficient să dai, pe Google: „Băsescu-Pleşu” şi vei găsi destule argumente că baţi câmpii.

Radu Beligan n-a venit cu argumente, ci cu o strigătură mobilizatoare. „Îl votez pe Ponta, fiindcă e tînăr şi mie îmi plac tinerii!” E ca şi cum Liiceanu ar fi spus: „O votez pe Monica Macovei, pentru că îmi plac femeile!

Altceva însă mă interesează în cazul în speţă. Nu există comună măsură între gestul lui Beligan şi gestul lui Liiceanu. Liiceanu n-a participat la niciun miting electoral, la nici o lansare de candidatură. A scris, pe un site, un articol, în care prezenta o serie de argumente pe baza cărora Monica Macovei i se părea candidatul optim. Aşa crede el şi aşa înţelege el să se implice în metabolismul momentului. Cuvîntul-cheie aici e „argumente”. Radu Beligan n-a venit cu argumente, ci cu o strigătură mobilizatoare. „Îl votez pe Ponta, fiindcă e tînăr şi mie îmi plac tinerii!”. E ca şi cum Liiceanu ar fi spus: „O votez pe Monica Macovei, pentru că îmi plac femeile!” Textul lui Liiceanu avea, totuşi, o suită de idei, dădea explicaţii, deschidea un posibil dialog. Puteai să nu fii de acord cu autorul, sau cu modul lui de a-şi pune în scenă pledoaria, dar nu erai înghesuit pe un stadion şi invitat, manipulatoriu, să aderi la o cauză, cu ochii fixaţi pe o plasmă gigantică. Asta e diferenţa dintre „libertate de opinie” şi „angajare propagandistică”. În spaţiul acestei diferenţe - şi în amintirea altor stadioane şi a altor „susţineri” - s-a situat mesajul meu către Radu Beligan.

Un alt nume apărut în conversaţia de joi a fost Horia Roman Patapievici. A făcut – mi se spune - greşeli, pe care nu m-am grăbit să le amendez public. Orice se poate spune, totuşi, despre  H.R.Patapievici, dar că ar fi un personaj „menajat” de spiritul critic autohton nu! Într-adevăr, nu am simţit nevoia să mă alătur unui cor de furioşi, care nu ştiu despre Patapievici decît ce le spun alţii. Eu l-am citit pe Patapievici şi, cu experienţa mea de lectură, de oameni şi de viaţă, pot declara, fără rezerve, că e vorba de una dintre cele mai articulate şi mai antrenate minţi ale culturii româneşti contemporane.

Mai ştiu că mandatul lui de la ICR a făcut culturii autohtone servicii imense. „Galeria” nici nu l-a citit şi nici nu a avut curiozitatea să afle ce-a făcut el, în ultimii ani, pentru ţară. „Ştie” doar că a „ofensat” poporul, că „nu e român” (?!), că e „băsist”, că l-a vorbit de rău pe Eminescu. (Ceea ce e incredibil! Cine şi-ar lua osteneala să citească textul incriminat, ar vedea că lucrurile stau exact pe dos: Patapievici se înscrie în fals faţă de cei care fac din poetul naţional un ”cadavru din debara”). Că a putut face greşeli, că a putut avea opinii iritante? Dar care dintre noi e scutit de aşa ceva? Şi, la urma urmei, de ce a fi „băsist” te descalifică, iar a fi „antibăsist” te validează? În orice caz, uşurinţa cu care o sumedenie de compatrioţi „radicali” aruncă stigmatul asupra unui compatriot valoros e întristătoare şi primejdioasă. Faptul că, în România de azi, un intelectual de prim rang a ajuns să fie scuipat, admonestat pe stradă, linşat public de inşi care habar nu au cine este de fapt, şi care n-au făcut pentru ţărişoară nici a suta parte din ce a făcut el, e semnul unei grave dezordini. Peste nu prea mult timp, toată această dezonorantă campanie va fi un capitol stînjenitor al istoriei naţonale. Din păcate, obiceiul de a ne bălăcări, zbierînd, valorile, în numele iubirii de patrie e un vechi obicei dîmboviţean.

De un lucru sunt însă sigur: despre Patapievici, peste douăzeci de ani, se va vorbi. Cu deferenţă. Despre netrebnicii lui demolatori – nu! 

Eu unul nu vreau să consimt la această nedemnă specie de barbarie. Şi nu cred că, într-o ţară cu miniştri, parlamentari, primari şi şef de judeţ aflaţi la marginea penalităţii, într-o ţară sufocată de corupţie, de reţele mafiote, şi de sărăcie, într-o ţară al cărei prim-ministru este un plagiator impenitent, inamicul public nr. 1 este Horia Roman Patapievici. El este „răul politic” prin excelenţă, cu el trebuie să ne răfuim, asupra lui trebuie să cadă oprobriul public! De un lucru sunt însă sigur: despre Patapievici, peste douăzeci de ani, se va vorbi. Cu deferenţă. Despre netrebnicii lui demolatori – nu! Sau se va vorbi doar cum se vorbeşte de Caion, în umbra lui Caragiale.