Mare specie şi curioasă omul ăsta politic

Din ce în ce mai mult, discursul unor aşa-zişi outsideri, oameni străluciţi, fără doar şi poate, unii cu cariere de excepţie, are priză la public.

Mare specie şi curioasă omul ăsta politic din care se trag mai toţi candidaţii. Să fie integru, dar să aibă ceva avere, să nu fie tentat; să aibă carismă, dar să nu fie prea arătos, că nu-l mai ascultă nimeni; să fie popular, dar să aibă şi ţinută, nu să se tăvălească prin târguri cu fitecine; să fie bine îmbrăcat, dar nici prea scump, că-i opulenţă şi aroganţă; să fie tânăr, dar să aibă experienţa seniorilor.

Pe scurt, nici călare, nici pe jos...
În toată căutarea mea febrilă, m-am trezit într-o zi, la televizor, cu un potenţial candidat perfect: un neurochirurg, Ben Carson, un american care a creat ceva vâzoleală pe la el pe-acasă, ba într-atâta încât se vorbeşte despre el ca potenţial succesor al preşedintelui Barak Obama.

Trecând în registrul serios, am toată stima pentru povestea de viaţă a personajului: un copil cu probleme mari la învăţătură în şcoala primară, cu probleme de atitudine mai mult sau mai puţin aşteptate într-un gheto american, care ajunge poate cel mai strălucit neurochirurg al Americii, pentru că mama lui, analfabetă, l-a obligat să se ducă la bibliotecă. Mesajul lui este îndreptat către domeniile durerose pentru noi toţi: educaţie şi sănătate. O poveste de viaţă uluitoare, o voinţă infinită şi un discurs impecabil au generat ceea ce unii analişti numesc "Revoluţia Carson".

Mai aproape, în Italia, Beppe Grillo, un comedian renumit, cu un discurs bun, vesel şi antisistem, şi-a facut un partid, numit, cum altfel?, "Mişcarea de cinci stele". El a reusit cu, 25 de procente obţinute în alegerile din acest an, să fie primul partid al Italiei şi să menţină ţara într-un blocaj politic de proporţii, prin refuzul negocierilor.
Partidul lui Grillo a crescut foarte mult în ultimele săptămâni de campanie, cu o platformă care a  amestecat atacurile împotriva corupţiei cu politicile privind energia verde. A identificat repede şi nişte oponenţi la îndemâna oricui: politicienii corupţi, bancherii şi cancelarul german, Angela Merkel. Electoratul său? O generaţie frustată de tineri care se confruntă cu lipsa slujbelor şi politici de austeritate impuse de premierul Mario Monti.

La noi în curte, butaforia politică Dan Diaconescu: un partid construit la televizor, fără reţea electorală şi structuri în teritoriu, condus de un personaj care a căutat o avocată disparută timp de doi ani la o televiziune şi care a anunţat că va cumpara o companie de stat, dar nu a avut bani. A trecut pragul parlamentar şi deţine 11 la sută din mandate. La niciun an de la alegeri, aflat în plină dezintegrare, PPDD se zbate să-şi păstreze parlamentarii, în pofida carismei televizate a lui Dan Diaconescu.

Sunt trei exemple, incomparabile unul cu celalalt. Toate au, însă, în comun, o tendinţă din ce în ce mai vizibilă. Clasa politică pierde din aderenţă la public, din credibilitate. Mesajele politice clasice sunt anoste pentru marea masa de votanţi, iar politicienii, în bloc, urâţi.
Din ce în ce mai mult, discursul unor aşa-zişi outsideri, oameni străluciţi, fără doar şi poate, unii cu cariere de excepţie, are priză la public.
Cu riscul de a dezamăgi pe unii cititori, am convingerea că tendinţa este una extrem de periculoasă, pentru că, indiferent de capacităţile de excepţie, o bună administrare a unui stat, presupune o bună cunoaştere a mecanismelor sale, a instituţiilor.
Fără ani buni de Opoziţie şi fără eforturile complicate ale unor perioade de guvernare, personajele mesianice, ajunse în funcţii înalte de conducere, pot genera disfuncţionalităţi majore şi ani întregi de derapaje sociale.

Preluat şi pe  http://www.alinagorghiu.ro