Să începem cu puţină istorie. PNL este singurul partid românesc aşa-zis „istoric”, care se poate mândri cu o moştenire consistentă, care şi-a păstrat relevanţa (şi denumirea!) până azi. PNŢCD nu mai e ce-a fost (de fapt, nu prea mai e...). PSD-ul actual (cu precursorii săi postcomunişti) face, totuşi, istorie de vreo 20 de ani, pentru că reuşeşte să ne arate că tot ce ştiam despre social-democraţie ca ideologie de stânga s-ar putea să fie greşit; social-democraţia poate fi asumată şi de oameni cu avere, multă avere! A, şi să nu îi uităm pe conservatori, care au confiscat o denumire şi se străduie zilnic să scrie şi să televizeze propria istorie prin instituţiile de presă fidele. Diferenţa dintre actualul Partid Conservator şi cel din perioada 1880-1918 e cam aceeaşi dintre Titu Maiorescu şi Dan Voiculescu.

Moştenirea istorică nu a scutit PNL de zbuciumul anilor 1990-1998. Imediat după refondarea PNL şi primele alegeri parlamentare de după comunism, poziţia partidului a fost puternic încercată de diverse partide provenite din scindări sau nou-formate, dar revendicându-se ca liberale: PNL-AT, PL' 93, PAC, PNL-CD, PAR/UFD, PL. Totuşi, PNL, ca entitate, a continuat să existe, chiar şi în perioada 1992-1996, în care partidul s-a aflat în afara Parlamentului, dar care totuşi nu a avut efectul pe care lipsa din Parlament l-a avut asupra PNŢCD. Din 1998, PNL a început să se regrupeze prin fuziuni succesive, reuşind să rămână un partid compact.  

Un alt aspect demn de luat în seamă este că liberalismul, ca familie politică (deci luând în calcul toate partidele considerate liberale), a avut parcursul electoral cu cele mai puţine fluctuaţii din 1990 până azi, comparativ cu familia social-democrată şi cu cea conservatoare/populară, după cum am arătat într-un articol academic publicat în 2011. Trendul s-a păstrat şi după 2012. Asta arată, în primul rând, că liberalismul a avut în permanenţă în România un electorat constant, aflat undeva în intervalul 15-20%. De asemenea, arată că liberalii a rezistat tentaţiei de a adopta un discurs de tip catch-all, strategie la care au recurs celelalte familii politice, dar care este asociată cu fluctuaţii electorale mult mai ample. Deci sprijin electoral constant pentru liberalism, chiar dacă în interiorul familiei a existat multă agitaţie.

Şi politica de alianţe a PNL merită atenţie. O şedere scurtă încheiată cu scandal în CDR înainte de 1992, revenirea în CDR înainte de alegerile din 1996, intrarea în Alianţa D.A. în 2004 alături de, pe atunci, social-democraţii din PD, participarea pe cont propriu din 2008 şi, cireaşa de pe tort (sau bomboana de pe colivă, cum preferaţi), intrarea în USL în 2011. Dacă participarea în CDR şi D.A. a fost justificată de nevoile politice ale vremii - înfrângerea lui Iliescu şi Năstase - şi nu a produs prea multă confuzie în ce priveşte identitatea PNL în rândul alegătorilor, efectul USL a fost unul dramatic. 

Alături de colegii de la Centrul pentru Studiul Democraţiei, din Cluj, am utilizat două instrumente de cercetare de tip „busolă electorală” înaintea alegerilor din 2012 („Votul Meu”), respectiv înaintea europarlamentarelor din 2014 (EUvox), pentru a evalua poziţiile politice ale partidelor, dar şi ale susţinătorilor partidelor care au completat chestionarul. În cadrul acestor cercetări, utilizatorii au răspuns la 30 de întrebări care ţineau de agenda politică, s-au autoplasat pe axe de tip stânga/dreapta şi au indicat partidul pe care îl susţin (toate elementele fiind opţionale şi anonime).

Rezultatele au arătat că, în 2012, în plin avânt USL-ist, susţinătorii PNL se autoplasau cu hotărâre la dreapta, dar s-au poziţionat faţă de cele 30 de afirmaţii politice aproape identic cu susţinătorii PSD (la stânga unui centru aproximativ). De asemenea, evaluarea poziţiilor adoptate de partide a ilustrat faptul că PNL era de asemenea aproape suprapus peste PSD, tot la stânga unui centru aproximativ (nu surprinzător, dată fiind alianţa cu PSD, dar o dovadă în plus cu privire la care dintre cele două partide dicta tonul în alianţă). În 2014, alegătorii liberali continuă să se plaseze la dreapta, răspund ca nişte alegători de dreapta, iar partidul a migrat şi el consistent către dreapta (cu amendamentul că poziţiile evaluate au coincis doar parţial cu cele din 2012).

Prin urmare, s-ar spune că PNL a făcut bine că a ieşit din USL: chiar dacă a pierdut locul în Guvern, şi partidul, şi alegătorii liberali şi-au mai revenit în simţiri. În plus, Crin Antonescu a reuşit să şteargă multe impresii proaste adunate în ultimii ani printr-o prestaţia suficient de bună cât să îl enerveze pe Mihai Gâdea. O mişcare riscantă, dar necesară pentru cei care încă mai au aşteptări de verticalitate de la partidul care şi-i revendică pe brătieni. Cele 15% din voturi de la alegerile europarlamentare se încadrează în tendinţa rezultatelor electorale despre care vorbeam mai sus. Ba rezultatul poate fi considerat chiar bun, dacă ne gândim că tandemul Diaconu-Antena 3 a fost unul de natură să mai ciupească ceva (poate nu chiar 6%) din sprijinul PNL.

Când s-ar părea că lucrurile revin pe un făgaş stabil, avem din nou de-a face cu o serie de mici dramolete. În primul rând, Crin Antonescu, artizanul pactului nesănătos cu PSD, dar şi al revenirii la normalitate, recurge la o mişcare de kamikaze şi anunţă că pleacă dacă partidul nu obţine 20% în alegeri. Asta e foarte greu chiar şi în vremuri mai puţin agitate, dacă socotim că PNL nu e un partid care să trăiască din structuri în teritoriu (precum PSD-ul lui Cozmâncă sau, acum, a lui Dragnea, sau PDL-ul lui Blaga în anii de guvernare). Cu toate acestea, Antonescu măcar se ţine de cuvânt şi se dă la o parte, inclusiv din lupta pentru Cotroceni. Nicio problemă, am spune. Oricum şansele lui pentru Preşedinţie scăzuseră destul de mult, imaginea i se erodase după anii de prietenie cu Ponta şi Voiculescu, poate e mai bine să lăsăm pe altul cu o imagine încă nu prea pătată şi cu potenţial de creştere. Klaus Johannis, „sasul luminat” pe care îl aşteptau televiziunile pe Otopeni prin 2009 să vină să salveze ţara (până să-l trimită Băsescu înapoi la Sibiu), se încălzea de câteva luni pe margine, asemenea rezervei de lux care înlocuieşte vedeta echipei, obosită şi anihilată de oponenţi, undeva prin minutul 80 şi în care toată echipa îşi pune speranţa că va salva meciul cu o execuţie de geniu.

Concomitent, apare ideea fuziunii cu PDL şi a trecerii la PPE. Lucrurile se precipită, dar într-un sens bun pentru liberali câtă vreme Johannis e acceptat tacit de pe post de candidat unic al celor două partide, iar PDL e dispus să renunţe chiar şi la nume în favoarea titulaturii de PNL. Dacă ditamai partidul care parcă până mai ieri tăia şi spânzura în ţara asta, la nivel central şi local, lasă trandafirul în favoarea săgeţii liberale, s-ar zice că, iată, supremaţia PNL pe dreapta şi consecvenţa sa ideologică trec printr-un proces de validare. Cum nu se poate mai bine...

Da’ de unde... În doar câteva zile, Antonescu pare că refuză să iasă de pe teren şi reînvie din propria cenuşă chiar la congresul în care Johannis e înscăunat preşedinte al partidului. După principiul „dacă câţiva dintre voi, totuşi, mă vreţi, s-ar putea să vă vreu şi eu pe toţi în continuare”, Antonescu îi strică momentul festiv lui Johannis, întârziind şi înscrierea acestuia în cursa prezidenţială. Brusc, din candidatul providenţial, Johannis nu pare să mai aibă nici măcar sprijinul partidului care tocmai l-a ales preşedinte. „Eşti bun pentru partid, dar să ne spună sondajele dacă eşti bun şi pentru ţară!”.

În tot acest timp, Călin Popescu Tăriceanu se agită (scuzaţi-mi comparaţia, domnule Tăriceanu!) ca un pechinez dornic să fie luat în seamă şi căruia PSD îi mai aruncă câte un os (în cazul ăsta, preşedinţia Senatului) doar ca să continue să facă gălăgie. Tăriceanu, să nu uităm, este omul care a condus PNL când partidul se afla în situaţia paradoxală de a fi la guvernare, dar, în acelaşi timp, era săpat la temelie de încercările lui Băsescu de a provoca o fuziune sub sigla unui eventual Partid Popular. E preşedintele de partid care a reuşit să protejeze PNL de efectele plecării grupării Stolojan (cu al său PLD, care apoi a dărui PD-ului acel „L” atât de preţios din denumire), care a asigurat menţinerea PNL la guvernare având sprijinul unui partid de două ori mai mare (şi nu invers), care a condus guvernul în perioada cu cea mai bună creştere economică (cam şubredă, dar vorba aia, „în timpul mandatului meu...”), care, e drept, a scăpat frăiele cheltuielilor publice în ultimul an de guvernare (culminând cu gogoaşa indexării pensiilor), dar care s-a opus şi creşterii fără fundament bugetar a salariilor profesorilor, şi care a reuşit, după patru ani de guvernare, să ducă partidul la peste 18% în alegerile din 2008.

Una peste alta, un liberal pe care s-ar zice că te poţi baza. Până anul ăsta. Când PNL începea să îşi recapete identitatea prin ieşirea din alianţa toxică (pentru partid) cu PSD, Tăriceanu, prezentând-se drept liberal adevărat mai ceva ca Ludovic Orban, devine avocatul USL-ului şi al colaborării cu PSD. Înscăunat şef la Senat de PSD, Tăriceanu pleacă din PNL în semn de protest, ameninţă că îşi face partid, apoi îl transformă în platformă, după care dă să revină în PNL, dar îşi dă totuşi seama că mai bine îşi face partid – Partidul Liberal Reformator (totul în doar câteva săptămâni). Un partid, spune Tăriceanu, care îşi doreşte să păstreze vie flacăra liberalismului, dar pentru care colaborarea cu PSD e una firească.  

Rezumând, într-un moment în care PNL dă semne că trăieşte, pare că ar avea şi o strategie cât de cât închegată, e acceptat chiar şi de alte partide considerate de dreapta ca portdrapelul dreptei româneşti, în care Ponta şi PSD se regăsesc într-o situaţie mult mai vulnerabilă decât s-ar deduce din îmbăţoşarea afişată în apariţiile publice, se porneşte o întreagă telenovelă (cu accent săsesc) al cărei deznodământ va fi oricum unul prost pentru liberali.

Dacă Antonescu va fi candidat, ne vom întreba cu toţii de ce a mai fost nevoie de toată învârtita cu demisia şi retragerea. Dacă iese Johannis, ne vom gândi că nici măcar membrii propriului partid nu au fost convinşi că el e cel mai bun candidat al lor, mai ales în condiţiile în care Antonescu a spus că nu mai vrea. Oricare dintre cei doi va intra în competiţia prezidenţială, dacă intră şi Tăriceanu e previzibil ca întreaga campanie să fie marcată de continuarea gâlcevei dintre oameni cu care liberalismul românesc s-a identificat în trecutul său recent.

Aşadar, e clar că liberalismul românesc nu prea are stare... Am putea pune asta pe seama efervescenţei în gândire specifică liberalilor, a spiritului antreprenorial manifestat, iată, chiar şi în politică, a încrederii în propriile forţe sau a potenţialului de lider pe care şi-l asumă cei care se consideră „liberali”... Sau nu. Asistăm mai degrabă la o serie continuă de gafe din partea unui partid şi a unor personaje politice care nu par capabile să priceapă că, în ciuda tuturor greşelilor din ultimii ani, s-au aflat în cel mai propice moment al existenţei lor postdecembriste. În ritmul acesta, s-ar putea ca şi acei 15% dintre alegători să nu se mai reflecte în voturile acordate partidelor liberale. Nu pentru că ei nu s-ar mai simţi liberali, ci pentru că s-au cam săturat.