Nu înţeleg ce se întîmplă. Nepotism, inepţie, prost gust? Care e varianta cea mai tristă? De ce trebuie să poarte o sărbătoare naţională un logo atît de kitschos? Pavel Şuşară are tot dreptul să-l numească de Cântarea României.

Totuşi, are o calitate salutară: spune ce gîndeşte statul român despre un moment atît de important. În timp ce ne dau lacrimile cînd auzim de Brâncuşi, de Luchian, de Grigorescu şi de alţi monştri sacri ai artei plastice româneşti, n-am reuşit să ne rupem de estetica filmelor istorice din epoca de aur. Kitschul acela era menit să arate o istorie aurită, ceea ce a şi reuşit într-o bună măsură. Kitschul este prin definiţie genul care nu pune întrebări. E destul să ne dăm ochii peste cap şi să strigăm Burebista sau Mihai Viteazu şi ne-am şi încălecat pe calul alb al goliciunii.

Aşa şi cu logo-ul ăsta. Hora fără fantezie nici nu trebuie să fie vreun simbol cu fantezie şi creativitate, lucruri periculoase şi recunoscute ca atare de comunişti.

Mă uit la imaginea asta stupefiantă şi înţeleg sălile pline de Dan Puric, pupătorii de icoane, iarba rea nepierdută din holde, scrisoarea auiritoare a academicienilor, rareşbogdanismele înfiorătoare şi toate lucrurile datorită cărora omul se ia de cap şi nu vrea să fie identificat cu asemenea gesturi. 

Poate că orice stat naţional trebuie să aibă kitschurile lui. Cu kitschul rămîi în Rusia; gîndirea te trimite în Siberia.