Iar pro şi contra? Iar îngeri şi demoni, sfinţi şi borfaşi, idealişti în plin fuleu şi gangsteri cu degetul pe trăgaci? Iar insulte şi osanale, editoriale cu napalm şi oceane răguşite de ură? Iar! Aşa am început şi aşa o să terminăm, înainte să o luăm de la cap: lătrînd circular, într-o pavloviadă plină de nonsens social şi ignoranţă istorică. Şi mai biologic spus: intrăm în călduri ciclic şi degeaba. Iată de ce.

Atît ideea graţierii cu mantinela, cît şi apărarea prin referendum sînt o subramură a aşa numitei Bătălii pentru Justiţie. Care e, la rîndul ei, o subramură sau, mai degrabă, un spasm derivat al mecanicii noastre istorice inversate. În fizica tradiţională, gravitaţia obligă obiectul să cadă la sol. În sistemul cu care ne închipuim că facem dreptate socială şi modernizare europeană, solul e obligat să se ridice spre obiect. Mărul stă pe loc, în vreme ce Newton sare la cap pînă nimereşte. 

Ca să nu mai lungim vorba, ci doar reflecţia, e de observat că Justiţia e o febră programatică a societăţii civile restrînse, adică a grupurilor care se decupează prestigios de restul societăţii pentru a-şi susţine mai bine pretenţia la virtute. Asta nu înseamnă că Justiţia are vreo vină sau pată, ci numai că zisa societate civilă caută o soluţie sărind peste realitatea pe care încearcă să o vindece.

Interesant, acitivismul pro-justiţie e dublat de o lipsă totală de program şi idei economice. Cu alte cuvinte, în spatele activismului pro-justiţie, pîndeşte mereu speranţa că lumea poate fi îndreptată înainte de a fi întremată. Să nu uităm: toate grupurile active în politica românească, de la partide de stînga şi dreapta la voci şi organizaţii civile, au ignorat sau au ratat problema dezvoltării, a creşterii şi emancipării economice. Politicienii au rămas cu obiceiul rudimentar de a administra aceeaşi turtă, fără să înţeleagă cum poate fi ea sporită. Opoziţia civilă a sărit direct la problema virtuţii, lăsînd economia în seama miracolelor aduse de buna purtare.

Cine îşi închipuie că Justiţia e o icoană plimbată prin cartiere rău famate şi venerată, pe loc, de mulţimi cutremurate a citit prea mult Hugo în puşcărie sau a auzit de el în libertate, dar n-a verificat pe text. Da, vom întîlni tîlharul convertit miraculos la adevăr şi dreptate în Mizerabilii, dar trebuie adăugat imediat că arareori a fost mai supraevaluat un roman de gust şi idei dubioase.

Societatea românească nu are motive serioase să accepte discursul despre Justiţie rostit în fiecare zi, din strană, de preoţimea corectă a Statului de Drept.

În lumea reală, Justiţia devine bun popular numai şi numai după ce societăţile se conving că au ceva de cîştigat respectînd legile adoptate de stat. Adică, dacă observă că aceeaşi administraţie care bate din picior şi cere corectitudine e în stare să furnizeze servicii bune şi şanse de împlinire pentru omul de jos. Altfel, pretenţiile justiţiare ale administraţiei rămîn un moft rostit de buze ţuguiate sau o manie impusă cu biciul.

Astăzi, şi de 30 de ani încoace, societatea românească nu are motive serioase să accepte discursul despre Justiţie rostit în fiecare zi, din strană, de preoţimea corectă a Statului de Drept. Fără reţea de transport, fără încetarea torturii fiscale, fără locuri de muncă, fără servicii medicale şi şcolare decente, societatea află că trebuie să se scoale devreme, să îşi taie unghiile şi să îl ia la rost pe vecinul care doarme sau poartă mănuşi în toiul verii. Lăsînd la o parte toaca monotonă care spune că trebuie să facem Stat de Drept exemplar pentru că aşa dă bine, nimeni nu poate explica de ce anume ar trebui să se deranjeze omul nebăgat în seamă.

Aşa, din pură înclinare mistică spre modernitate? Nimeni nu se modernizează fără cîştig şi interes. Cei ce cred altfel ar trebui să afle că toate marile burghezii liberale, tot patriciatul comercial olandez şi englez al secolelor trecute, a fost pragmatic, bogat şi lacom de cîştiguri mai mari.

E ceva adînc fracturat în acest punct pe care dezbaterile despre justiţie au ştiut să nu îl atingă.

În fond, o administraţie care ratează toate angajamentele publice, dar pretinde ţinută de gală de la popor nu face altceva decît să repete un exerciţiu iraţional. Unul din acele recitaluri progresiste cu sala goală sau cu publicul legat de scaun care au trăit bine, de atîtea ori, în lumea românească. Cu aceste date, Bătălia pentru Justiţie rămîne un sport nepopular, un fetiş prestigios pentru pătura subţire a mohairului urban sau un întăritor electoral pentru politicieni în căutare de notorietate. Cine vrea neapărat să afle la cît se ridică procentul agnosticilor în materie de Stat de Drept n-are decît să organizeze un referendum şi va afla ceva de neuitat.

În acest punct, n-ar trebui uitat şi nici iertat că o mulţi din deştepţii naţiei au inventat conceptul de „vot penal”. Asta pentru a pretinde că nu îi înţeleg pe cei ce au votat primari care, înainte de a fi puşi în fiare, au făcut excepţie de la regula adminstraţiei de stat. Adică au reuşit lucruri bune şi palpabile pentru comună sau oraş. Iată de ce ideea de a pune Justiţia la referendum e pe cît de amuzantă, pe atît de riscantă.

Dată fiind reputaţia administraţiei, un vot negativ nu e de neconceput.

Amuzantă pentru că societatea ar fi aşteptat alte referendumuri şi alte întrebări. De pildă, un referendum pe tema: vreţi să construim o şosea orizontală, din Sud pînă la Oradea? Sau un super-referendum cu întrebarea generală: chiar vreţi să facem ceva? Şi subpunctele: a) acum? b) cîndva? c) nu vreţi să schimbăm subiectul?

Riscantă pentru că, dată fiind reputaţia administraţiei, un vot negativ nu e de neconceput. El ar deschide calea spre concluzii şi răsturnări insuportabile. Dacă, alegătorii se pronunţă împotrivă, urmează că justiţia e compromisă, de sus pînă şi mai sus, cu toate instituţiile şi figurile ei tutelare. Asta, dacă nu cumva partizanii referendumului au elaborat un foarte riguros Plan B(lea). Un plan care prevede că, în caz de eşec la referendum, judecătorii pleacă acasă sub o ploaie de tomate, sentinţele se stabilesc la colţ de stradă iar elaborarea legilor cade în sarcina show-rilor tv.

Dar meritele sub-cerebrale trebuie recunoscute egal şi fără părtinire. Iarmarocul referendar pe de care îl jucăm şi rejucăm din 1990 încoace e o coproducţie. Ambele părţi sînt acţionare la aceeaşi firmă de iluzii şi făţărnicie.

Sistemul politic se ştie autor direct al mutării care ne-a scos din comunism, mai ştie că obiectivul n-a fost frăţia şi egalitatea democratică şi, în consecinţă, se bate pentru dreptul cîştigat în timpul simulacrului din decembrie ’89: dreptul de a stăpîni fără amestecul legii.

De partea lor, susţinătorii Legii şi Justiţiei democrate nu ştiu sau se prefac binişor că nu ştiu nimic din cele de mai sus. Adevărat, o fac din motive admirabile, dar nu mai puţin schizoide. Vorbim aici de dorinţa nemărturisită de a trăi în lumea dată, cu premizele democraţiei integrale, adică premizele unei lumi care nu există.

Urmarea acestei bătălii între două tabere care operează într-un război purtat în altă parte pentru o lume în care nimeni nu e acasă e farsa. Adică mediul naţional natural. Căci farsa e conceptul şi motorul central al istoriei moderne a României, de la prima întîlnire cu pretenţia de modernizare europeană prin imitaţie sau import. Ca de obicei, lupta se poartă cu un snobism ucigaş. Ambele părţi colaborează, practic şi neobosit, la o scenetă în care tiradele se anulează reciproc, spre mulţumirea secretă a combatanţilor. Liderii politici fac avere, pro-democraţii fac imagine şi, împreună, lasă România neschimbată.

E timpul să punem mîna pe cartea de istorie şi să observăm, după ce învăţăm să citim, că democraţia şi justiţia nu pot fi imitate, importate sau impuse, ci numai generate. Am mai imitat, am mai importat, ni s-a mai impus şi rezultatul a fost mereu acelaşi: o criză internă în care societatea se rupe, rămîne aşa, se califică la locul de muncă şi se specializează în sciziune permanentă.

După 1848 şi 1945, sîntem la al treilea val de modernizare, doar pentru a repeta rezultatul obişnuit. Am încercat, rînd pe rînd, prin educaţie iluministă, prin reeducare violentă şi, acum, prin idealism euro-legal. Ultima ediţie reia idei ale primului val, folosind personal rămas cu mintea în valul al doilea. Cert e că nimeni nu a găsit mijloacele de a convinge societatea să facă marele viraj spre corectitudine şi morală publică. Pentru că nu a avut argumente.

Ne batem în referendumuri pe teme intangibile, în vreme ce istoria Europei şi a lumii occidentale se schimbă. De fapt, cade.

Aici e paradoxul. Am început mereu cu doctrina, sperînd că peştele de la cap se emancipează. Numai procesul invers ar fi deschis drumul spre certitudini popular-democrate. Ar fi trebuit, adică, să începem prin a defrişa, înainte de a planta. Prin creştere economică şi garanţii de dezvoltare. Nu numai prin schimbarea regimului politic ci şi prin schimbarea regimului existenţial. Altfel spus: prin schimbările care fac oamenii să ajungă la bănuiala că există şi contează.

„Bunăstarea e destin” titra, recent, un filozof care nu era pus pe numărat vile ci încerca să explice răscoala americană împotriva stăpînirii făcătoare de bine a stîngii. Oamenii vor să ştie că au sens şi că lasă ceva în urmă. Altfel, beau alcool sau închipuiri.

În faţa acestei nevoi, n-am ştiut niciodată să punem ceva diferit de ridicol. Ridicolul românesc e, în genere, subestimat. Da, avem capacitatea de a rezista prin ridicol la tot ce schimbă lumea din jur. Ne batem în referendumuri pe teme intangibile, în vreme ce istoria Europei şi a lumii occidentale se schimbă. De fapt, cade. Chiar acum. Marea Britanie şi Statele Unite s-au decuplat de mistica birocratică europeană. Timp în care noi revenim la frăţia cu codrul, boicotăm istoria şi organizăm referendumuri în sprijinul virtuţii. De făcut treabă o să facem curînd. Imediat după sfîrşitul lumii de faţă.