Aşadar, ştiu că au existat şi excepţii, dar în mare parte oamenii care au fost educaţi pe timpul comunismului sunt nişte needucaţi, inadaptaţi, autoritari şi uşor de prostit prin populism. Se pare că nici nu sunt deschişi la nou, au o nevoie de cogniţie de grad scăzut, nu sunt curioşi, sunt săraci, nu vor să îşi explice lucrurile din jur şi în general nu vor să audă de schimbări la nivel de sistem „pentru că ştiu ei mai bine”. Dacă încerci să le iei votul, sunt sceptici. Sunt oameni, alţii decât absolvenţii mai tineri de ştiinţe politice, în care au încredere când vine vorba de vot. Bineînţeles că nu ai cum să îi arunci la gunoi pe aceşti oameni, trebuie să-i integrezi în noul sistem pe care îl schiţăm zilele astea în noile grupuri de gândire politică românească.

România a fost o ţară predominant agrară fără nicio mare industrie. În 1949, 75% din populaţia de 16 milioane a României trăia la sat şi îşi lucra pământul. Majoritatea ţăranilor habar nu avea ce o aşteaptă. În 1952, potrivit surselor oficiale româneşti, 80.000 de ţărani erau în închisoare pentru rezistenţa activă împotriva colectivizării. Războiul de clasă a fost un instrument esenţial în crearea omului nou. Colectivizarea nu a fost determinată de raţiuni economice, a fost făcută din cauze ideologice şi politice. Prioritatea numărul unu era respectarea recomandărilor sovietice. Comuniştii români erau sub stricta şi zilnica supraveghere a Moscovei. Începeţi să înţelegeţi încet-încet frustrarea? Fraţilor, o grupare de retrograzi, ghidaţi de la Moscova şi de o furie ideologică demnă de toată mila, care nu avea nici măcar idei proprii de a implementa o idee de altfel respectabilă (comunismul), ne-a condus timp de 40 de ani. Şi acum fiii lor vor să ne conducă iar. Dar să continuăm.

„O clasă muncitoare poate fi creată numai prin colectivizarea agriculturii. Nucleul social al satului trebuie să fie distrus, generaţiile tinere scoase cu forţa din sate şi puşi la muncă în noile industrii grele. Părinţii lor trebuie să lucreze în fermele colective. În acest fel toţi românii devin muncitori. Numai că nimeni nu era de acord. Omul responsabil pentru fermele colective era adjunctul Ministrului Agriculturii, Nicolae Ceauşescu.” Conform cărţii lui Virgiliu Ţârău din 2009, Transformarea Ţăranilor, Proprietăţii şi Puterii, Gheorghe-Gheorghiu Dej, liderul Partidului Comunist Român, direcţionează colectivizarea ca atac central şi frontal la chiaburi. Conceptele de chiabur sau duşman de clasă erau flexibile şi relative. Dej a declarat deschis despre cei care rezistă: „Nu merită aceşti oameni să aibe gâturile şi coloana vertebrală rupte pentru că sprijină acţiuni contra-revoluţionare? Aceşti oameni merită să fie bătuţi foarte tare. Nu aveţi milă de ei, pentru că nici ei nu au milă de regimul nostru.”

Un vestic ajuns în anii 1990 în România ar fi spus că o să ne ia o generaţie ca să ajungem din urmă vestul din punct de vedere al dezvoltării şi standardelor de viaţă. Acum, când ar fi trebuit să îi ajungem din urmă pe vestici, decalajul s-a adâncit aşa mult încât de acum încolo ne va lua cel puţin 100 de ani, dacă ritmul se menţine. Partea proastă este că decalajele se adâncesc. Unul dintre motivele acestei stagnări a ţării este regimul politic de clan, de fii ai comuniştilor care încă ne conduc şi vor să păstreze status quo-ul. Sabotarea individului de către autorităţile locale române este la rang de principiu existenţial în partea noastră de Europă. Un exemplu: orice întâlnire cu autorităţile te duc cu gândul la tacticile la care recurgeau comuniştii acum 70 de ani pentru a sparge spiritul ţăranului român pe timpul exproprierilor de pământ. Mulţi participanţi la întâlnire, cu cât mai mulţi cu atât mai bine, şi fiecare să vorbească de capul lui despre ceva trivial. Absurdul este la el acasă, ca într-o piesă de Ionesco.

La noi, efectul terorii nu s-a oprit atunci când camerele de tortură şi lagărele s-au închis. Cultura şantajului şi a trădării sunt adânc înrădăcinate.